Tradiţii în luna lui “Cuptor”

Această lună îi este dedicată lui Caius Iulius Caesar, cel care a introdus calendarul iulian.

Săptămânile lunii iulie se numesc: „săptămâna secerişului” “săptămâna Panteliilor”, “săptămâna lui Sântilie” şi “săptămâna verii”.

În "săptămâna secerişului" se seceră grâul lucrându-se de la răsăritul până la asfinţitul soarelui.
CUNUNA DE LA SECERIȘ (sursa foto: Muzeul Etnografic al Transilvaniei)
Săptămâna a doua este dedicată Panteliilor (Pârliilor), surorile Sfântului Ilie.

A treia săptămână îl are în centru (20 iulie) pe Sfântul Ilie «Căruţaşul Raiului», cel despre care se spune că leagă şi dezleagă ploile, tună, fulgeră şi trăzneşte.

Ultima săptămână a lunii iulie este dedicată verii, anotimpul cel mai călduros din an.
Circovii de Vară; Sf. Marina - 17 iulie 
Divinităţi malefice, Circovii de vară trimit stihiile naturii, sau animale dăunatoare, să-i pedepsească pe cei care nesocotesc sărbătorile lor. Aceste sărbători sunt mai cunoscute în satele din Oltenia, Muntenia şi Moldova şi se ţin pentru ca oamenii să fie feriţi de boli. În Calendarul popular, Cricovii marchează, mijlocul Verii Pastorale (care începe la Sângiorz şi se încheie la Sâmedru) şi, împreună cu Circovii de Iarnă, adică miezul Iernii Pastorale, împarte anul agrar şi pastoral în două anotimpuri egale ca număr de zile. Despre Sf. Marina se spune că protejează sufletul copiilor morţi. Această zi o ţin, în special, femeile însărcinate, de frica bolilor. În aceste zile, menta, muşeţelul, sau pelinul, capătă puteri magice, vindecătoare. Pelinul, cules acum, se pune la uscat şi este folosit în descântece.
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul - a cărui zi a fost stabilită de biserica ortodoxă la 20 iulie
În Panteonul românesc Sântilie este o divinitate a Soarelui şi a focului, identificată cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă. „Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conţine un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puţin că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinizării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă.” Mircea Eliade – „De la Zalmoxis la Genghis-han”.
„În mitologia geto-dacilor Gebeleizis era zeul cerului, al soarelui şi intemperiilor, iar divinitatea antagonică lui era Zalmoxis – zeu al pământului, al morţii şi al nemuririi, dar nu se ştie exact dacă aceste două personaje mitice nu sunt ipostazele aceleiaşi divinităţi, sau dacă era vorba de o divinitate şi de marele preot al acestei divinităţi”. Romulus Vulcănescu – „Mitologie Română”.
Fulgerul - „focul ceresc” trimis de forţe necunoscute pentru a ajuta sau pedepsi omenirea, reprezintă, în toate culturile, simbol al divinităţii. La romani, Fulgerul era apanajul zeului suprem, Jupiter (Zeus la vechii greci), care se plimba pe bolta cerului într-un car de luptă tras de armăsari, la fel ca Sântilie. Se credea că Fulgerul deţinea şi rol fertilizator. O legendă greacă ne spune despre Zeus că ar fi fulgerat-o pe Semele şi, astfel, s-a născut Dionisos. Ca divinitate solară şi meteorologică, Sântilie provoacă tunete, trăznete, ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile şi bate cu grindină. Şi mitologia românească este foarte bogată în legende legate de Sântilie, culese de pe întreg arealul ţării. „Dracii şi Sf. Ilie” „Dracii în ceruri s-au apucat să facă munţi, ziduri mari, să ajungă până la Dumnezeu ca să-l răstoarne. Dumnezeu dacă a văzut aşa, a trimis pre Sf. Ilie şi i-a zis: - Ilie! Ia un căluş ( păhar) de miere şi o azimă de orz şi mergi cu tunul de trânteşte pe draci la pământ. Sf. Ilie când a tunat, toţi au căzut la pământ, unii s-au făcut dohot, alţii au fugit”. Elena Niculiţă-Voronca în „Datinile şi tradiţiile poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică”.
În toate legendele, Sântilie este reprezentat ca o divinitate solară şi meteorologică, în ziua căreia au loc incendii, furtuni cu tunete şi fulgere, grindină şi ploi violente, iar cine nu respectă această zi este pedepsit aspru. Despre Sf. Ilie se spune (în variante diferite) că ar fi fost un om obişnuit – soldat sau păstor, agricultor sau negustor de vite, care, fiind amăgit de diavol, şi-ar fi ucis familia, iar pentru aceste crime a trebuit să ispăşească toată viaţa: „stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred; adună lemne din pădure 9 ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi în vârf de munte, etc”. - Ion Ghinoiu în „Obiceiuri populare de peste an”.
Se spune că, în cele din urmă, Dumnezeu s-a îndurat de suferinţele lui şi, considerând că şi-a ispăşit păcatul, l-a adus în cer, dându-i un loc între sfinţi, o trăsură de foc cu 4 cai înaripaţi şi un bici de foc cu care să gonească diavolii. Se crede că „tunetul ar fi zgomotul făcut de huruitul trăsurii lui de foc, iar trăsnetul este biciul de foc cu care îi loveşte pe diavolii care se ascund peste tot pe pământ, în turlele bisericilor, prin pomi, pe sub straşina caselor şi în corpurile animalelor – în special câini şi pisici”. T. Pamfile - Sărbătorile de vară.
Dar răzbunarea sfântului era atât de mare, încât „când era sănătos, tuna de crăpau munţii, se despica cerul şi pământul, se stârpeau femeile şi animalele, sau se mişca până şi scaunul lui Dumnezeu. Acesta l-a blestemat: „Uscaţi-s-ar mâna” şi de atunci a paralizat” – Ovidiu Bârlea – „Mica Enciclopedie”.
În mitologia românească, Sântilie are lângă el şi alte divinităţi solare, surori, sau fraţi, care produc arşiţă şi incendii în luna lui Cuptor, dacă nu li se respectă zilele. În Calendarul popular, sfârşitul lunii iulie este considerat sfârşitul verii şi începutul toamnei. Acum, berzele se pregătesc de plecare, iar cerbii ies din râuri, anunţând, astfel, răcirea apei. Moşii de Sântilie - Ziua lui Sântilie este dedicată şi cultului strămoşilor, în special al copiilor morţi.

„În această zi, femeile din anumite zone ale ţării dădeau copiilor mere, astfel să se bucure şi cei în viaţă şi cei morţi. Pomul din care se dădea de pomană trebuia să fie neatins până atunci, că de l-ar fi scuturat, s-ar fi jucat cu merele sau ar fi mâncat înainte de sărbătoare, Sfântul Ilie ar fi dat grindină”. Artur Gorovei – „Credinţe şi superstiţii.

În folclorul românesc, Sântilie este considerat şi patron al merelor verzi, timpurii.
Hora Sântiliei este o tradiţie pastorală, prenupţială (jud. Covasna). Ciobanii care coborau cu turmele de la stână le aduceau fetelor iubite o furcă de tors, cioplită de ei şi un caş, apoi le introduceau în joc. Fetele care nu erau „băgate” în horă, nu puteau fi peţite, fiind nevoite să aştepte până la Sântilie următor.
Credinţe şi datini de Sf. Ilie
De Sfântul Ilie, femeile duc busuioc la biserică şi-l pun la iconostas. La sfârşitul slujbei, îl iau şi îi dau foc, iar cu cenuşa lui se freacă copiii în gură, când au bube. Alte credinţe străvechi afirmă că Sf. Ilie este stăpânul unei fiinte puternice, numită „sorb”. Acesta soarbe apele, sau soarbe broaşte şi balauri. Aşa îşi explica poporul şi ploile cu broaşte. Tradiţia ne spune că Sfântul Ilie se plimbă pe cer într-un car. Pentru a nu aluneca, acesta are cuie pe roti, care găuresc cerul, iar apa se scurge pe pământ sub formă de ploaie. Este bine ca în vreme de furtună, ferestrele şi uşile caselor să nu fie lăsate deschise, ca să nu se poată strecura vreun drac înăuntru şi casa să fie trăsnită; Tradiţia populară spune că dracul trage mai mult la carpen, de aceea e bine să nu ai la casă acest lemn, ori să te adăposteşti sub carpen. În vreme de furtună, este bine să stai la luminişuri şi mai bine să te plouă, căci la adăposturi toţi dracii trag. Trebuie să-ţi faci cruce des, căci Dumnezeu i-a zis lui Ilie, când i-a dat biciul în mână: „Ilie, în toate să dai, dar în cruce nouă să nu dai!”.
Târgul fetelor de la Găina
Denumirile locurilor au la origine, aproape de fiecare dată, legende, mituri, basme. Se spune că demult, pe vremea când căutatorii aurului spălau «pulberea» în Arieş, în vârful muntelui trăia o zână frumoasă şi tare bogată. Această fiinţă miraculoasă avea o gaină care făcea zilnic ouă de aur. Zâna, care nu era doar frumoasă şi bogata, ci şi foarte generoasă, dăruia câte un ou de aur, în fiecare an, zestre unei fete sarace şi cuminţi. Vremea trecea şi zâna îşi trăia viaţa liniştită în munţii ei, ajutându-i pe toţi cei care îi cereau asta, cu un sfat sau, chiar mai mult. Dar pentru că binele nu poate să dăinuie fără ca «răul să-şi vâre coada», într-o zi, liniştea muntelui a fost curmată de cinci feciori din Vidra, care, îmbrăcaţi în straie femeieşti, s-au furişat şi au furat găinuşa împreună cu un coş plin cu ouă de aur. Alergând să nu-i vadă şi prindă cineva, au scăpat ouăle pe jos, acestea rostogolindu-se în apele învolburate ale Arieşului, iar găina au ascuns-o în Munţii Abrudului, despre care se spune că ascund nemăsurate bogăţii. "Zâna munţilor" s-a supărat foarte tare şi s-a hotărât să părăsească pentru totdeauna aceste melaguri, plecând spre alte zări, nu înainte de a-i blestema pe oamenii acelor locuri să n-aiba linişte până n-or găsi ouăle de aur. De-atunci în zona Roşia Montană, oamenii tot sapă, dar…găsesc doar aur, nu şi ouă de aur, spunându-se că în ziua în care feciorii din Vidra au furat găina cu oăle ei, a tunat, ouăle au fost trăznite şi împrăştiate, aurul răspândindu-se peste tot muntele. Se crede că de-atunci, în fiecare an, a treia duminică a lunii iulie, moţii satelor din Alba, precum şi din judeţele învecinate, vin la Găina în speranţa că o vor regăsi pe "crăiasa oălor de aur".