Tradiţii pascale în arealul transilvan

Considerată cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, Paştile se celebrează la o dată variabilă. 

După primul sinod de la Niceea din 325, s-a stabilit ca Sărbătorile Pascal9e să fie celebrate în prima duminică după o lună plină, începând cu data echinocţiului de primăvară. Potrivit cercetătorilor Vaticanului cuvântul „Paşte” derivă din ebraică „pesah” (פסצ), care semnifică trecere. În Vulgata s-a tradus cu expresia „transitus Domini” (trecerea Domnului) devenită în engleza iacobină „passover”. (http://ro.wikipedia.org/wiki/PaÅŸtele_creÅŸtin) De peste două mii de ani, la vremea stabilită după dogmă, satele noastre româneşti se pregătesc pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie mai credincioşi şi mult mai buni. Datina n-ar fi împlinită fără legile nescrise ale pământului, fără obiceiurile care cuprind practici şi rituri, iar neîmplinirea acestora ar arăta o lipsă a credinţei, care, implicit, ar atrage forţele malefice asupra omului şi a pământului. După respectarea “Postului mare” şi după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazăr” şi a “Floriilor”, satele româneşti trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a ajunge lumina “Sfintelor Paşti”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paştilor». În Săptămâna Paştilor, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti: pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie terminate. Pe lângă covoare, lăicere, icoane şi blide cu ştergare, gospodinele împodobesc odăile şi cu mlădiţe de salcie de la “Florii”. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc Pasca şi Ouăle Roşii, simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii.

“Cea mai de seamă coptură, pe care o mănâncă românii, este Pasca” - Simion Florea Marian. Plămădită din faină de grâu curat, gospodinele îi dau forma şi culoarea soarelui, o umplu cu brânză de vaci, o ung cu ou, iar deasupra îi modelează o cruce din aluat. Pasca se duce la biserică pentru a fi sfinţită, apoi se mănâncă sacramental. 
Tradiţia ne spune că în noaptea ce premerge Joia Mare se deschid mormintele, iar sufletele morţilor se întorc la casele lor. Acum se aprind Focurile de Joi-Mari, care se presupune că încălzesc sufletele celor plecaţi dintre vii, dar şi că deţin valenţe purificatoare pentru întreaga gospodărie. În satele comunei Mărgău (jud. Cluj), în Săptămâna Mare, de luni până joi, se aprind focuri în gospodării. În credinţa că vor fi apăraţi de orice rău, membrii familiei sar peste foc spunând: - Să nu ne mânce purecii! - Să nu ne mânce şerpii! Tot acum, în satele comunei Cojocna (jud. Cluj), familia căreia i-a decedat un membru în ultimul an împodobeşte o creangă de pom cu nouă covrigi, nouă turte, nouă bomboane şi o duce la biserică pentru a fi sfinţită. După slujbă, cei care beneficiază de „darurile pomului” sunt copiii şi oamenii sărmani din comunitate, urmând ca ramura să fie pusă pe mormântul celui pentru care s-a împodobit. Acest gest ritualic simbolizează legătura dintre cele două lumi, cea reală şi lumea imaginară a celor „plecaţi”. 
O alta tradiţie interesantă vorbeşte despre „nunta urzicilor”, adică înflorirea şi încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat, din această zi căpătând valenţe apotropaice. 
În Joia Mare se înroşesc ouăle, existând credinţa că ouăle fierte şi înroşite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului. 
„Joimăriţa” - zeiţa antropomorfă a morţii - era sărbătorită de către romani în noaptea ce încheie Joia Patimilor.Imaginea acestui personaj mitologic reprezenta un monstru cu capul uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Zeiţa era adesea asemuită cu Muma Pădurii, sau cu o zmeoaică. 
La origine, acest personaj mitic reprezenta moartea, iar apariţia îi era legată de ritul funerar al geto-dacilor, care implica incinerarea defunctului. După creştinarea dacilor, treptat, rolul acestei zeiţe s-a schimbat. 
În tradiţia românească, „Joimăriţa” era reprezentarea unei  sfinte frumoase, care locuia departe, în păduri, ori pe vârfurile celor mai înalţi munţi şi care pedepsea femeile şi fetele leneşe, mai ales pe cele care nu terminau de tors inul, cânepa şi lâna până în Joia Neagra. Pedeapsa pe care „Joimăriţa” o aplica era arderea mâinilor, a părului, a degetelor şi a unghiilor. Spaima celor leneşe era sporită la vederea uneltelor pe care zeiţa justiţiară le avea cu ea: oale de lut cu foc sau jar şi vătraiele încinse. 
Conform tradiţei populare din Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova şi sudul Transilvaniei, „Joimăriţa” vine pe la casele oamenilor în noaptea ce desparte Joia Mare de Vinerea Mare.
Conform tradiţiei, în ziua de Paşti oamenii au locuinţele curate şi alimentele rituale pregătite. Pasca, ouăle roşii şi mielul constituie elemente purtatoare ale simbolului sacrificiului pascal şi al Învierii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei, alimente consumate sacramental. În dimineaţa primei zile de Paşti, toţi membrii familiei se spală pe faţă cu apă (neîncepută) dintr-un vas în care au fost puse un ou roşu, un ban de argint şi o crenguţă de busuioc, spunând: "Să fiu sănătos/sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, să fiu dorit/ă şi aşteptat/ă aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit/ă ca ouăle în zilele de Paști", apoi se trece peste faţă moneda de argint, zicând: "Să fiu mândru/ă şi curat/ă ca argintul şi văzut/ă ca busuiocul". Fiecare gest ritualic al sărbătorii reprezintă o dimensiune simbolică aparte. În acest sens, un exemplu îl constituie şi îmbrăcatul, care, aici, are rol de înnoire. Datorită exis
tenţei unei credinţe conform căreia de Paşti este bine să ai straie noi, odinioară, fetele şi tinerele neveste coseau cămăşi pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era şi mai puternică, acestea urmând a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la joc. În Ţara Moţilor, toaca de la biserică este dusă în noaptea de Paşti în cimitir, unde feciorii satului au sarcina de a o păzi cu străşnicie. Dacă toaca va fi furată, cei care n-au reuşit s-o păzească au obligaţia să ofere o masă bogată, în caz contrar, „hoţii” vor fi gazdele ospăţului. 
În Maramures, există credinţa că îţi va merge bine dacă prima persoana care îti intră în casă va fi un bărbat. În dimineaţa de Paşti, copiii merg la prieteni şi la vecini să anunţe Învierea Domnului, iar gazdele îi răsplătesc cu ouă roşii. 
În Câmpia Transilvaniei, de Paşti avea loc un obicei cu scop moralizator, numit „brişcălitul”. „În ziua de Paşti se pedepseau acei feciori care încălcau morala satului în ”postul mare”. Printre feciori erau aşa numiţii ”poliţei”, care aveau ca sarcină urmărirea comportării tinerilor pe parcursul celor 7 săptămâni dinaintea Paştilor. Când unul dintre feciori comitea o greşeală, poliţeii spuneau: ”Noa, p-aiesta scrieţi-l sus, că la Paşti vine la brişcălit”. Într-adevăr, la Paşti se adunau la Casa jocului toţi feciorii, se alegea o comisie de judecată formată din patru judecători, iar feciorii cu pricina erau supuşi la judecată. În funcţie de gravitatea faptelor lor, ”poliţeii” le aplicau pedepse cu lovituri de nuiele peste spate.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”. 
Superstiţii de Paşti: „Cine doarme în ziua de Paşte, îi va ploua şi i se va strica fânul în polog”. Artur Gorovei - Credinţi şi superstiţii. „Cei care mănâncă miel, n-au voie să dea oasele la câini, ci trebuie să le îngroape sub un măr, pentru a fi până la Paştele următor frumoşi şi sănătoşi ca mărul. Cojile de ouă se dau pe apă, ca să le dai de ştire şi blajinilor că soseşte Paştele. La Paşte, cine merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sân, ca tot anul să fie roşu şi frumos, iar fetele să aibă peţitori”. Adrian Fochi – Datini şi eresuri.

Maria Golban Șomlea