Despre mine...

Fotografia mea
Specialist în comunicare interculturală, etnolog, interpret de muzică populară, organizator și prezentator de evenimente (nunți, botezuri, întâlniri de afaceri etc). Confesiune: creștin-ortodoxă. Pasiune: cultura tradițională. De când mă ştiu, iubesc valoarea, frumuseţea, sinceritatea, calitatea şi, tot de când mă ştiu, iubesc satul tradiţional şi-i ascult glasul...glasul pamântului, al durerii şi-al bucuriei străbunilor. Ascult ce-a mai rămas din toate-acestea şi, cu setea celui care conştientizează ultimele picături, învăţ. Învăţ să aflu ce şi cum a fost, ce şi cum mai este şi caut să adun în cămările-mi sufletului, avid de cultură arhaică, tot ce poate cuprinde spaţiul ancestral. Copil fiind, acasă, în Frăsinetul meu, selectam doar intuitiv, apoi, pe măsură ce şcoala şi viaţa m-au format, lucrurile au început să se aşeze tot mai mult într-o matcă a valorilor. Sunt mândră de asta şi, mai ales, recunoscătoare celor ce-au trudit pentru cercetarea, arhivarea şi valorizarea fenomenului cultural tradiţional, lăsând astfel noilor generaţii, dornice să-şi cunoască obârşiile, posibilitatea de a cunoaşte viaţa vetrelor folclorice de altădată.

14 nov. 2016

Sărbători de iarnă în satul românesc - tradiţii, obiceiuri, ritualuri

Postul Crăciunului – perioadă de rugăciune, meditaţie creştină, perioadă în care aproape că nu este zi fără vreun obicei rămas din vremuri străvechi – începe la jumătatea lunii noiembrie. Odată cu începerea Postului Crăciunului, în satul traditional se instalează o stare de agitaţie. Lucrul la câmp s-a încheiat demult, grânele s-au pus bine la păstrare în fiecare gospodărie, iar acum toată atenţia comunităţii se îndreaptă înspre activităţi de pregătire a sărbătorilor de iarnă. Tot acum, încep şezătorile

Lumea satului participa la şezătoare cu un sentiment ritualic, supunându-se rânduielii obştei tradiţionale. Obiceiul se raporta la destinul uman individual sau colectiv şi era, totodată, un obicei de iniţiere a tinerilor în muncă, joc şi viaţă, un loc de întâlnire a fetelor cu feciorii, un prilej de etalare a hărniciei şi inteligenţei. Spre deosebire de clacă, în şezătoare fiecare participantă lucra pentru ea, dar erau situatii cand lucrau si pentru gazda sezatorii. Şezătorile se organizau în special pentru torsul lânii sau al cânepii. Aici, femeile şi fetele prezente, cântau cântece satirice, spuneau snoave, poveşti, ghicitori, jucau tot felul de jocuri distractive, dar nu uitau nici să povestească tot ce se vorbea prin sat despre „unii şi alţii”. Se mâncau boabe de cucuruz fiert, fructe uscate, nuci, alune şi alte bunătăţi pregătite de gazdă, sau aduse de celelalte femei. Pentru ca la şezătoare să participe şi feciorii, se executau o serie de practici prin care aceştia erau aduşi la casa unde avea loc întâlnirea: ieşeau toate fetele afară, iar una dintre ele scutura gardul zicând: „io nu scutur gardu’, io-l scutur pă dracu’, dracu’ scutură ficiorii, să n-aibă stare şi-alinare, până la noi în şezătoare!” sau, doua femei se aşează spate în spate şi încearcă să dea cu ciurul, una printre picioarele celeilalte, spunând: „dă, să vie, - na, să vie, tăt un Petre şi-un Gheorghie!” (Ciucea, jud. Cluj). Dacă ciurul trecea printre picioarele celor două, fără a lua altă direcţie, era semn că feciorii sunt pe drum spre şezătoarea lor.
 
După venirea feciorilor, sporul lucrului scădea considerabil, aceştia luându-le fusul pentru a obţine drept plată „câte-o gura”, sau încurcându-le în alte moduri, scopul însă, fiind acelaşi: sărutarea drept răsplată. Aveau şi feciorii cântecele şi jocurile lor, care însă, nu le excludeau pe femei şi fete. În repertoriul obiceiului găsim cântece de cătănie, de înstrăinare, satirice, dar şi jocuri precum „gâsca”, „puricele”, care stârneau hazul celor prezenţi. Pentru tinerii satelor, şezătoarea reprezintă o experienţă existenţialistă fundamentală, cu caracter social accentuat, având ca finalitate căsătoria. Aici fetele şi feciorii se cunosc, leagă prietenii şi de cele mai multe ori, acestea duc la căsătorie.
Începutul iernii - Ne aflăm la sfârşitul anului, perioadă în care şi timpul pare c-a obosit şi e…bătrân. Acum e vremea „Moşilor„: Moş Andrei - 30 noiembrie, Moş Nicolae - 6 decembrie, Moş Ajun - 24 decembrie si Moş Crăciun - 25 decembrie. În decembrie (undrea) timpul mai are puţin de trăit. Anul Vechi pleacă, Noul An se pregăteşte să-i ia locul, iar oamenii sunt şi ei grăbiţi să scape de „Moşul” care nu le mai poate aduce multe. Cu toţii îl aşteptăm pe Noul An, plin de promisiuni şi speranţe. Anul care se pregăteşte să plece este alungat mai devreme, prin obiceiuri care se transformă în cerinţe pentru Noul An. Acum, tinerii se aleg în cete care urmează să anunţe dispariţia unui timp şi naşterea altuia, plin de speranţă.
Între 3 şi 5 decembrie sunt Zilele Bubatului. În această perioadă se spune că nu e bine să mănânci seminţe ca să nu faci vărsat (copiii).
În 4 decembrie este sărbătorită patroana spirituală a minerilor: Sfânta Varvara. În această zi, minerii nu lucrează, ci doar petrec.
În Transilvania, zilei de 6 decembrie i se spune Sânnicoară, iar în Muntenia, Moş Nicolae. Sărbătoarea reprezintă victoria binelui asupra răului și a luminii asupra întunericului. Personificare a timpului îmbătrânit, Mos Nicolae a preluat din Calendarul creștin numele și data de celebrare ale Sf. Nicolae (6 decembrie). Episcop din Mira, Sfântul Ierarh Nicolae a trăit pe vremea împăraților păgâni Dioclețian și Maximilian (284-305). Pentru că a fost apărător al dreptei credințe în Iisus și pentru binecunoscuta sa bunătate, a fost făcut arhiereu. Copiii îl așteaptă cu multă nerăbdare pentru că, asemenea lui Moș Crăciun și Moș Nicolae aduce și împarte daruri. Tradiția pedepsirii copiilor neascultători cu nuielușa (lăsată în încălțări în noaptea de 5/6 decembrie), conform tradiției creștine, este din vremea în care Sfântul Nicolae îi pedepsea pe cei care nu respectau dreapta credință, lovindu-i cu nuiaua peste mâini. Se spune că în nopțile marilor praznice, oamenii pot să-l vadă pe Sfântul Nicolae stând la Masa Împărătească în dreapta lui Dumnezeu „în lumină mare, atunci când cerurile se deschid de trei ori” (Tudor Pamfile).Conform credințelor românești, Moș Nicolae vine pe un cal alb, lucru care simbolizează venirea primei zăpezi, ajută fetele sărace la măritat, văduvele și orfanii, salvează corăbierii de la înec și apără soldații pe timp de război. „Dacă la informațiile etnografice și folclorice de mai sus adăugăm contextul favorabil în care este prezentat Sânnicoară în colinde, ca și poziția sa privilegiată în Panteonul românesc, putem afirma că acesta a fost un personaj mitologic al cărui cult se asemăna cu cel al Sântoaderului, Sângiorzului, Sântiliei și Sâmedrului. Sunt indicii că unele atribuții ale lui Sânnicoară au fost preluate, treptat, de sărbătorile vecine: Sântandrei și de sărbătorile de iarnă” (Ion Ghinoiu).
În această zi se stabilesc pronosticur meteorologice, se pun crenguţe de măr, păr sau cireş în apă, pentru a fi înflorite de Anul Nou. În acest fel se află cum va fi rodul livezilor, iar crenguţa înflorită se folosește ca sorcovă. În satul tradițional transilvan, cetele de feciori colindători se formau de Sânnicoară. De-acum până la Crăciun aceștia se întâlneau în fiecare seară pentru stabilirea repertoriului de colinde și repetarea acestora.
Una dintre cele mai cunoscute minuni făcute de Sfântul Nicolae:Un tată sărman avea trei fete. Fetele creșteau și odată cu ele și grija pentru fiecare zi. Pentru că venea vremea când trebuia să le căsătorească iar starea lor materială era precară, tatăl s-a hotărât să le vândă. Când fetei celei mari i-a venit sorocul, episcopul Nicolae, aflând despre intenția tatălui, a venit noaptea și a lăsat un săculeț cu aur la ușa casei. Același lucru l-a făcut și în cazul celei de-a doua fete. Când a venit vremea să se mărite și cea de-a treia fată, tatăl, curios să afle cine îi lăsa săculeții cu aur, a stat la pândă și l-a văzut pe Nicolae. Acesta, dându-și seama că a fost descoperit, a luat săculețul, s-a urcat pe casă și i-a dat drumul prin horn. Săculețul a căzut într-o șosetă care era pusă la uscat (de-aici a apărut tradiția de a pune șosetuțele si ghetele la șemineu). Sf. Nicolae l-a rugat pe tatăl celor trei fete să nu spună nimănui despre fapta sa, însă acesta nu a respectat rugămintea episcopului și a povestit tuturor. De-atunci, se spune că orice sărman primea un dar neașteptat îi mulțumea lui Moș Nicolae.
Ignatul porcilor – 20 decembrie - Sacrificarea porcului (care se va transforma în bunătăţi pentru masa de Crăciun) nu este un sacrificiu oarecare, pregătirea mâncărurilor capătă dimensiunile unui ritual străvechi: cârnaţii, chişca, toba, răciturile, sarmalele, caltaboşul, fiind la loc de cinste alături de vinul roşu preţuit de toată lumea. 

"Divinitatea Calendarului popular, legată de cultul focului şi soarelui, care a preluat numele şi data de celebrare ale Sfântului Ignaţie Teoforul (20 decembrie) din calendarul ortodox, este numită Ignat sau Ignatul Porcilor. Sacrificiul sângeros al porcului, substitut preistoric al spiritului grâului, şi ritul funerar de incinerare (pârlitul) acestuia în ziua de Ignat (Ignis-foc) sunt practici preistorice care supravieţuiesc în majoritatea zonelor etnografice româneşti (...). Credinţele, obiceiurile şi practicile magice referitoare la prevestirea morţii violente, prinderea şi înjunghierea victimei, semnele făcute pe corp (pe frunte, pe ceafă, pe spate), jumulirea părului pentru bidinele şi jupuirea pieii pentru opinci, pârlirea (incinerarea simbolică a cadavrului), ciopârţirea corpului, grăsimea folosită la farmece, descântece şi prepararea leacurilor (Unsoarea Oilor), alimente rituale preparate din diferite organe vitale ale animalului, formule magice etc. Toate acestea sunt relicve ale sacrificiului, prin substituţie, ale zeului care moare şi renaşte, împreună cu timpul, la Anul Nou». – prof. Ion Ghinoiu Credintele strabune ne spun despre grăsimea porcului ca mai este folosită si la farmece, descântece şi prepararea leacurilor.
Colindatul - Ciclul celor 12 zile ale sărbătorilor de Anul Nou este deschis de obiceiul colindatului. „Fapt cunoscut astăzi şi atestat încă din secolul trecut, colindatul este legat, la români, de sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou, sărbători care, de cel puţin un mileniu şi jumătate, sunt exclusiv creştine, indiferent dacă data aniversării a fost schimbată, în timp, din necesităţi de calendar sau din raţiuni teologice. Este evident că până în prezent studiile nu au urmărit descifrarea acestor legături şi semnificaţii creştine, mai ales la nivelul textului literar, cel mai accesibil şi, totodată, cel mai încărcat de asemenea specificitate. Considerăm că textele de colind, departe de a alcătui un fel de „bloc unitar”, pe ansamblul repertoriului, aparţin mai multor straturi succesive, a căror ordine de apariţie, în timp, ar putea fi stabilită cu un oarecare grad de aproximaţie. Primul strat, cel mai vechi, dezvoltă o simbolică creştină legată de credinţa din începuturi, din perioada imediat următoare apostolatului mergând până prin secolul al IX-lea. O a doua perioadă acoperă întregul ev mediu şi perioada de medievalitate târzie, de la noi, perioadă care deţine o doctrină teologică închegată, unitară, în care se puteau încadra toate conceptele fundamentale ale existenţei. În sfârşit, cea de a treia perioadă este cea a ultimilor 200 de ani, care a produs texte uşor de identificat şi analizat. Pentru descifrarea şi înţelegerea textelor din prima perioadă sunt necesare subtile şi profunde cunoştinţe teologice, unele din domenii foarte specializate ale teologiei”. Sabina Ispas în „O taina încifrată într-un text de colind”. 

La colindat participă tot satul tradiţional, chiar dacă în anumite zone, mai ales în Transilvania, colindă doar copiii şi feciorii constituiţi în cete. Ceata de colindători este structura care stăpâneşte viaţa satului în timpul sărbătorilor. Amploarea colindatului este determinată de "Festum incipium" al Anului Nou, caracter care a imprimat obiceiurilor legate de noul an, nuanţe de ceremonial. "Sărbătorile Crăciunului sunt aşteptate cu multă bucurie de toată lumea. În Postul Crăciunului hori şi nunţi nu se fac prin sate, pe nicăieri şi singurele prilejuri de adunări şi petreceri pe aceste vremuri nu sunt decât şezătorile, furcăriile sau clăcile de noapte, unde se lucrează de obicei puţin şi se petrece îndestul, vorbindu-se mai ales, cântându-se şi câteodată jucându-se. Prin urmare, tineretul are binecuvântatele pricini să aştepte deschiderea sau dezlegarea horilor, cari vor atrage dupa dânsele, după Bobotează, şi nunţile (...)”. - Tudor Pamfile - "Sărbătorile la români”, Editura Saeculum I.O., 1997. Colindele se caracterizează şi prin puterea de a crea o atmosferă optimistă, în care se formulează dorinţe şi speranţe, unele chiar fabuloase. Un exemplu îl poate constitui şi următoarea urare a piţărăilor (colindători copii) din Hunedoara: ”Câţi cărbuni în vatră, Atâţia peţitori la fată, Câte pietre pe râu, Atâtea stoguri de grâu; Câte aşchii la tăietor, Atâţia copii după cuptor." Colindatul este un ceremonial complex care, prin texte cântate sau strigate, iar uneori prin măşti, dansuri, acte şi gesturi rituale, formule magice, transmite vestea morţii şi renaşterii divinităţii, urări de sănătate, rod bogat, împlinirea dorinţelor în Noul An, în special căsătoria fetelor. Cetele de colindători pot fi formate numai din feciori sau mixte, de la câteva persoane până la câteva zeci de colindători. «Cel mai viu şi mai bogat în repertoriu, apoi mai interesant ca obicei este în zonă Colindatul. Constituirea cetei de colindători, numiţi ”Juni” la Măguri, se face în şezătoare (habă,) sau la casa unui fecior, cu două săptămâni înainte de Crăciun. Conducătorul – taroste, birău, grăitor,– ales după un anumit cod, este investit cu mari responsabilităţi: să vegheze la buna comportare a tineretului pe toată perioada sărbătorilor, să organizeze repetiţiile, să angajeze şi să asigure masa la diferite case şi să plătească muzicanţii, să organizeze jocul, să adune banii de la tineret, să ”grăiască” colacul etc. Numărul tinerilor care alcătuiesc ceata este diferit de la sat la sat, aşa după cum şi numărul cetelor diferă după mărimea satelor. În Morlaca sunt împărţiţi de exemplu în josani, susani şi văleni” – Dr. Zamfir Dejeu în „Subzonarea etno-folclorică a judeţului Cluj”. „Moş Ajun şi Moş Crăciun sunt reprezentările mitice româneşti care au ajuns, după 365 de zile, la vârsta senectuţii şi a morţii. În această zi, mai ales copiii, colindă cu "Moş Ajunul” sau cu "Buna dimineaţa!” – "Bună dimineaţa la Moş Ajun/ Ne daţi, sau nu ne daţi? Ne daţi, sau nu ne daţi?” – şi primesc în schimb mere, nuci, covrigi” - Ion Ghinoiu - „Sărbători şi obiceiuri româneşti”.
Pluguşorul şi Plugul mare - Plugul Flăcăilor - 31 decembrie - În satele româneşti, pe lângă bucuria şi fastul ce însoţesc trecerea dintre ani, ajunul Anului Nou continuă să fie marcat de o datină străveche al cărei nume şi ceremonial de manifestare diferă de la o zonă etnografică la alta: "Pluguşorul", "Uratul", "Urătura de Sfântul Vasile", "Buhaiul", "Plugul Mare", "Plugul flăcăilor". 

Pluguşorul este un străvechi obicei agrar, simbolizând principala ocupaţie a ţăranilor români şi care are ca mesaj munca pământului (aratul, semănatul, seceratul, treieratul, rodnicia câmpului, belşugul semănăturilor, măcinatul grâului, cernutul făinii, facerea pâinii şi colăceilor, precum şi hărnicia şi sănătatea gazdelor). Primii porniţi cu Pluguşorul sunt copiii (doar băieţi), apărând apoi şi flăcăii care însoţesc "Plugul" tras de boi sau cai, astfel completând imaginea de poveste a sărbătorii. În ajunul sau chiar în ziua Anului Nou, ceata de flăcăi, cu bice, clopote şi plug sau buhai, pleacă prin sat, pentru a ura. Bicele şi harapnicele se fac din fuior de cânepă şi sunt groase, pentru ca, atunci când pocnesc, să răsune cat mai tare şi mai departe. Buhaiul este un vas de lemn, o cofă sau o putină, legat la gură cu piele de capră sau oaie, bine întinsă. Prin mijlocul acesteia trece o şuviţă din păr de cal, udată cu apă, care se trage cu mâna şi produce un zgomot asemănător cu mugetul unui bou (buhai). Foarte rar plugul şi buhaiul se folosesc împreună. Atunci când se foloseşte un plug adevărat, se trage o brazda în curtea gospodarului, se recită urarea aratului în acompaniamentul bicelor, a zgomotelor de buhai şi a strigăturii: "Mânaţi măăăi, hăi, hăăăăi!" Brazdă neagră revărsarăm - (după Constantin Brăiloiu şi Emilia Comişel) Hăi! Hăi! Ne scularăm Într-o sfântă joi, Cu plugul Cu doisprezece boi, S-arăm, arăm, Brazdă neagră revărsarăm. Se duse stăpânul nostru La luna La săptămâna, Să vază grâul de-i copt. Când el sosi, Îmi găsi Spicul cât trestia, Bobul cât mazărea. Atuncea stăpânul nostru Se duse la Obor: Lua nouă oca de fer Şi nouă de oţel, Făcu nouă secerele Şi nouă toporele, Dădu pe la nepoţi şi nepoţele Săcere grâul cu ele, Să secere din snop În snop, Să-l duă la arie. Se mai duse stăpânul nostru La Obor Şi cumpără doi boi Negri ca corbul Şi iuţi ca focul: Cu picioarele Treierau, Cu nările Vânturau, Cu coarnele În car puneau. Pe drum la moară pleca, Pe meşterul morar îl găsea Şi după ce măcina, Grâu acasă c-aducea. Dalba-i soţioară, de-l vedea, Mânicele-şi răsfrângea: Punea sita şi cernea, În copaie frământa, Frumos colac că făcea, La colindători că-l da. La anul şi la mulţi ani! În ţinutul Neamţului, în seara de Anul Nou, după lăsarea întunericului, pornesc să colinde adulţii, formând cetele Plugului mare. Această tradiţie se bucură de un prestigiu aparte, la această sărbătoare participând nu numai tinerii, ci şi vârstnicii. Ceata Plugului mare este însoţită de muzicanţi care merg pe lângă Plugul tras de boi sau cai. Participanţii sunt îmbrăcaţi cu toţii în straie de sărbătoare: cămăşi brodate, iţari albi, brâie roşii şi chimire, cizme, pieptare, sumane sau cojoace. Căciulile negre sau brumării de astrahan au „zgărduţe de mărgele şi salbe de iederă cu busuioc“, însemne ale rangului deţinut pe durata ceremonialului. Bătrânii povestesc despre fetele care fură aceste fire de busuioc, ca vor avea noroc tot anul. Elementul care separă Pluguşorul de Plugul Flăcăilor este însuşi plugul. Pus pe roţi şi împodobit cu brazi decoraţi cu panglici colorate, ciucuri, covrigi şi mere roşii, având în vârf un ştergar brodat, acesta conferă ritualului un statut special. Plugul este tras de două până la patru perechi de boi sau de cai. Odată intraţi în curţile gospodarilor, vătaful, adică şeful cetei, începe să recite Pluguşorul, acompaniat de sunetele buhaiului şi ale fluierului. La final, flăcăii trag brazda cu plugul în mijlocul curţii, în semn de belşug. Acest obicei îşi are rădăcinile în străvechea credinţă dacică a perpetuării vieţii, a unui nou început. Vechi izvoare atestă celebrarea Anului Nou toamna, apoi primăvara, crezându-se că, la echinocţii, forţele naturii pot influenţa viaţa. Considerând că anul este personificarea Soarelui, că se numeşte An Vechi înainte de miezul nopţii, apoi An Nou după ce renaşte, romanii au mutat sărbătoarea la 1 ianuarie, celebrând-o cu bucurie, masă bogată şi casă luminată. Obiectele simbolistice sunt mai încărcate, precum şi textul, deşi mesajul rămâne acelaşi ca în Pluguşorul copiilor.
Simbolul obiceiului purtat de copii este Sorcova, odinioară realizată din ramuri de măr, prun, cireş, sau trandafir, puse la înmugurit de Sf. Andrei şi împodobite cu beteală roşie. Copiii intră în casele oamenilor, îi lovesc uşor cu Sorcova, spunându-le: 

Sorcova, vesela, Sa trăiţi, Să-mbătrâniţi, Ca un măr, Ca un păr, Ca un fir de trandafir. Tare ca piatra, Iute ca săgeata, Tare ca fieru', Iute ca oţelu', La anu' şi la mulţi ani! Când copiii şi-au terminat de rostit urările, Semănătorii, (cei care poartă în trăistuţe boabe de grâu, porumb, fasole) încep să arunce prin casă seminţe, cu credinţa că acestea vor determina belşugul recoltelor viitoare.
Semănatul Semăn grâu, semăn secară, Până seară să răsară; Până mâine să se coacă Pâine multă să se facă! Sănătate şi la mulţi ani! Anul Nou cu sănătate, Voie bună în bucate! Ploi la timp, Noroc la plug! S-aveţi parte de belşug, Să trăiţi, să-ntineriţi Întru mulţi ani fericiţi!
Vergelul "Vergelul este un ritual la care participă mai ales tinerii necăsătoriţi, dar şi părinţii acestora, în ajunul noului an. Cei care fac "Vergelul" doresc să afle ce le rezervă noul an, mai ales dacă şi cu cine se vor căsători. Personajul cel mai de seamă aici este "Vergelatorul" sau „Goaga”, care urmează să "proroceasca viitorul". Ca elemente de recuzită sunt folosite, în primul rând, vergelele, nişte beţe anume confecţionate sau improvizate de la războiul de ţesut, o covată folosită la frământatul pâinii, două farfurii sau două cofe, cu sau fără apă, şi o faţă de masă sau un „lipideu”. Feciorii şi fetele, care participă la vergel, aduc cu sine câte un inel. Feciorii tocmesc muzicanţii şi aduc băutura, iar fetele mâncarea pentru petrecere. „În prezenţa birăilor de vergel tinerii introduceau inelele în câte-o cofă, separat fetele, separat feciorii. Sub privirile tuturor, goaga (acoperită cu un cearceaf ca să nu se vadă cum ”tomneşte” el inelele) amesteca inelele cu ajutorul vergelelor. Acum se cânta Hora vergelului: Scoate goagă, scoate Inel de-arginţăl În dejet mititel, Mire frumuşel. După aceste versuri ale cântecului, goaga scotea cu vergelele, din cele două cofe, câte două inele, urmând ca posesorii lor să formeze pereche. Cântecul se repeta până când erau scoase toate inelele, iar unul dintre birăi stropea prin surprindere pe tinerii participanţi. În continuare, cei sortiţi să fie pereche îşi petreceau împreună pe durata ce urma ca un preludiu nunţii lor deja proiectate” Dr. Zamfir Dejeu - „Subzonarea etno-folclorică a judeţului Cluj”.
Calendarul de ceapă - Cum se apropie miezul nopţii către noul an, ţăranii (mai ales cei din Apuseni) obişnuiesc să prevadă cum va fi vremea în anul care vine. Se folosesc de foile unei cepe mari, pe care le desprind şi le aşează în ordine, numindu-le după lunile anului. În fiecare dintre ele pun puţină sare. A doua zi, de Sfântul Vasile, se va vedea cât lichid a lăsat sarea topită în fiecare foaie. În acest fel se va şti cum va fi vremea în fiecare dintre lunile anului care vine.
Pusul cănilor - este un obicei care se mai practică în această perioadă pentru pretendenţii la căsătorie. Femeile vârstnice aşează cărbuni, bani, un pieptene, o floare etc. sub o cană de pământ. Când tânărul sau tânăra nimerea sub cana ridicată cărbune, ursitul/a era brunet/ă, dacă nimerea o floare, viitoarea pereche era frumoasă ca o floare, dacă erau bani, era bogat/ă etc.
Ridicatul la grindă - în ziua de Sf. Vasile, în Oltenia, moaşa merge la casa micului prunc ducand un colac şi un ban de argint, daruri pentru copil şi părinţi. Pune colacul pe capul copilului, apoi îl ridică la grindă, urându-i să crească mare, să fie sănătos şi cuminte. Apoi moaşa este aşezată la masă şi ospătată cu toată cinstea.
Vasilca - obicei agrar care reprezintă jertfa grâului în ipostaza zoomorfă a Porcului. Este structurat după modelul colindelor cetelor de feciori şi se practică în ajunul sau în noaptea Anului Nou. Ţiganii obişnuiau să numească „Vasilca" urşii domesticiţi pe care îi jucau prin sate în ajunul sau dimineaţa Anului Nou. În vechime, când ţiganii erau încă sclavi, cereau de la domni capul porcului tăiat de Crăciun. Acesta era împodobit, iar în ajun, sau chiar de Anul Nou, era purtat pe la casele oamenilor, care îi răsplăteau cu bani sau produse alimentare. În perioada Anului Nou, se practică şi jocurile cu măşti, datini cu valoare documentara şi expresivitate artistică deosebite. Acestea constituie întruchiparea fantastică a unor zeităţi arhaice ale vegetaţiei: "Capra", "Brezaia", "Cerbul" "Turca" "Ursul", "Căiuţii", Frumoşii" etc., simboluri ale fertilităţii şi fecundităţii, care, după aprecierea specialiştilor, leagă spiritualitatea românească de antichitatea greacă şi de civilizaţiile orientale.

În alte părţi, în noaptea de Anul Nou, flăcăii şi fetele merg la pomii din livadă cu busuioc şi fir roşu, cu ochii închişi, şi leagă firul de un pom. Dimineaţa merg să vadă pomul. După cum e pomul aşa va fi şi ursita. De e pomul mare şi fără noduri, e motiv de bucurie. După o altă tradiţie, ei aleargă prin curţile vecinilor aruncând cu seminţe de mei şi cânepă în geam. Cei din casă răspund „ca mine, ca mine”. Dacă cel care a răspuns e bătrân înseamnă că şi ursitul e la fel şi tinerii se întristează. Viitorul nu poate fi numai descifrat, dar şi influenţat. Aceasta este şi rolul colindelor şi urărilor care se fac în această perioadă.
Ajunul Bobotezei - 5 ianuarie În ajunul Bobotezei se ţine post. În această zi se mănâncă grâu fiert cu miere şi nucă, plăcinte cu varză sau ceapă, borş etc. Pentru a fi sănătoşi şi feriţi de necazuri, unii oameni ţin post negru. De asemenea, fetele fecioare speră să se mărite în acest an. În această zi se fac observaţii meteorologice, se ghiceşte viitorul şi se fac farmece şi descântece pentru dragoste. Astăzi, preotul se duce din casă în casă cu „Iordanul”, sfinţind casele şi pe locuitorii acestora. Se spune că din cauza gerului, în această noapte ouăle de corb se crapă şi ies puii, încercând să zboare. Tot în această noapte se deschid cerurile (ca la Ovidenie sau în noaptea dintre ani), iar celui care vede acest lucru, Dumnezeu îi îndeplineşte dorinţele.
Boboteaza (Iordanul, Botezul Domnului) - 6 ianuarie În Moldova şi Transilvania se practică Chiraleisa, obicei de purificare a spaţiului şi de invocare a rodului bogat şi are loc la Bobotează. Este organizat de copii după modelul colindelor. În ajunul sau în ziua de 6 ianuarie, grupuri de băieţi intră în curţile oamenilor şi înconjoară casele, grajdurile, holdele, sunând din clopoţei, tălăngi, fiare vechi, rostind în cor versurile : “Chiraleisa, spic de grâu, Până-n brâu, Roade bune, Mană-n grâne!” În Bucovina, în dimineaţa acestei zile, oamenii aprind focuri, joacă în jurul lor şi apoi sar peste ele, acest obicei numindu-se ardeasca. „La Apă-botează, mai toţi românii aprind paie şi frunze şi fac pară mare şi după ce se miceşte para sar peste ea” - Simion Florea Marian Cuvântul Chiraleisa are la origine o formulă liturgică grecească şi în limba română înseamnă “Doamne miluieşte!”. În această zi, preoţii sfinţesc apele. Lângă apă se face Agheasma mare, din care oamenii iau şi îşi stropesc casele şi vitele, păstrând restul în sticle, pentru leac. Se spune că cine se aruncă în apă în această zi, va fi ferit de toate bolile şi că atunci când preotul aruncă crucea în apă, dracii ies şi fug pe câmp, însă ei nu sunt văzuţi, îi pot vedea doar lupii. Spun bătrânii noştri că dacă în ziua de Bobotează vremea e frumoasă, anul va fi bogat în pâine şi peşte. În sudul ţării se practică Botezul şi Încurarea cailor (alergarea cailor pe câmp), ritual care are drept scop purificarea văzduhului (prin zgomote) de duhurile rele. Într-un colind de fecior, calul ameninţat că va fi vândut, răspunde:

„-Stăpâne, stăpâne, De vândut me-i vinde Da-ţi mai adu aminte An la Bobotează Pe gheţă răşneaţă, Caii potcoviţi Şi încă hrăniţi. Dar eu nici potcovit Şi nici hrănit Şi eu m-am silit Pe toţi i-am întrecut Pe cinste ţi-am făcut Ţie de voinic Mie de cal bun”. Toate aceste obiceiuri legate de Bobotează au o dublă semnificaţie: de alungare a spiritelor rele care bântuie libere de la Crăciun, dar şi de atragere a belşugului. „La Bobotează, când moaie preotul crucea în apă, toţi dracii ies din apă şi rătăcesc pe câmp până trece sfinţirea apelor. Şi nimeni nu-i vede afară de lupi care se iau după dânşii şi unde-i ajung, acolo se iau după dânşii” - Simion Florea Marian.
Sf. Ioan Botezătorul – Sântion - 7 ianuarie “Ultima zi a ciclului sărbătorilor de iarnă, Boboteaza, cuprinde motive specifice tuturor zilelor de renovare ale anului, inclusiv ospeţele şi manifestările orgiastice. Petrecerea zgomotoasă a femeilor căsătorite, organizată în ziua şi noaptea de Sântion (7 ianuarie, a doua zi după Bobotează,) care pastrează amintirea manifestărilor specifice cultului zeului Dionisios, este numită, în judeţele din sud-estul României (Buzău, Vrancea, Brăila, Tulcea şi Constanţa), Ziua Femeilor, Iordănitul sau Tontoroiul Femeilor. Ion Ghinoiu – Datini şi obiceiuri de Bobotează.
Iordănitul - De la Bobotează la Sf. loan, grupuri de feciori merg cu Iordanul. Ei împrumută busuioc şi agheasmă de la preot (folosite de Bobotează) şi merg pe la casele oamenilor, botezându-i şi iordănindu-i. Feciorii iau în braţe fiecare membru al familiei şi se învârtesc. Unii oameni se luptă cu aceştia ştiind că „iordănitorii” sunt ajutaţi de Sf. Ioan care dă putere şi celui care se luptă cu ei. Se spune că dacă un flăcău a fost „iordănitor” un an, trebuie să continue trei ani la rând.
Udatul Ionilor - Unul dintre cele mai comune nume la români este Ioan. În dicţionarul etimologic semnificaţia acestui nume este “cel de care Dumnezeu are milă". Patronul spiritual al celor care poartă acest prenume este Sfântul Ioan Botezătorul care se serbează în 7 ianuarie. 

În Transilvania şi Bucovina, cei care sunt numiţi Ioan au o sărbătoare aparte, numită “Udatul Ionilor". Ritualul de botezare simbolică are integrat în el şi momente care amintesc de sărbătorile greceşti sau romane ale începutului de an. Prin analogie se poate ajunge şi la o asemănare cu ritualurile tracice care îi erau închinate lui Dionysos. În Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu), flăcăii cu nume de Ioan poartă un steag împodobit şi sunt urcaţi într-un car alegoric, gătit cu crengi de brad. Animalul înhămat, cal sau bou, este şi el împodobit cu betele colorate şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezaţi şi purificaţi de toate relele anului trecut, astfel, întreaga comunitate urmând să aibă parte de un an îmbelşugat. După acest ritual, se organizează joc, la care sunt invitate şi fetele. Sărbătorea este încheiată, de obicei, acasă la unul dintre Ioni, iar acesta îşi cinsteşte prietenii cu băutură şi colaci. În unele zone din ţară femeile duc plocoane moaşei care le-a ajutat să aducă pe lume copii. Are loc apoi o petrecere cu mâncare şi băutură, în timpul căreia femeile rup câte o bucată din colacul mare făcut de moaşă şi încearcă, după forma bucăţii de colac, să ghicească dacă vor mai avea copii şi dacă vor naşte fete sau băieţi. În alte zone se ţine „Tontoroiul femeilor”. Se spune că aceasta este adevărata zi a femeii, "8 Martie" fiind o invenţie a celor care locuiesc la oraş. Se crede că în această zi femeile sunt mai puternice decât bărbaţii lor cărora nu le gătesc nimic şi pe care nu-i ajută în gospodărie. Ele se adună acasă la o "gazdă", fac o petrecere cu lăutari fără să-i cheme şi pe bărbaţi, iar când ies pe uliţă îi prind pe bărbaţii întâlniţi întâmplător şi le cer câte o vadră de vin ca răscumpărare, altfel îi aruncă în râu sau îi "iordănesc" stropindu-i cu apă. În Bucovina, se pune un brad împodobit la porţile tuturor celor care poartă acest nume, iar Ionii dau o petrecere cu lăutari. În tradiţia populară, Sf. Ioan este naşul lui Iisus şi protectorul copiilor mici, pe care îi ajuta să nu moară nebotezaţi. Atunci când vremea se mai încălzeşte, se spune că Sf. Ioan a botezat gerul. O legendă spune că: „Sf. Ioan era un păstor de capre, care nu văzuse niciodată oameni. El se ruga sărind peste un butuc, înainte şi înapoi, zicând: „asta ţie, Doamne, asta mie, Doamne”. Văzându-l cum se roagă, nişte trecători l-au îndrumat către biserică. Sf. Ioan i-a ascultat şi, ducându-se la biserică, i-a văzut pe oameni cum îşi duc păcatele în spate, ca pe nişte snopi de paie. Crezând că aşa trebuie sa facă şi el, a luat în spate un snop de paie adevărat. Ca urmare, preotul a crezut că îşi bate joc şi l-a gonit din biserică. Sf. Ioan s-a întors la butucul şi la rugăciunile lui care îi sunt mai plăcute lui Dumnezeu”. În Bucovina, la porţile tuturor celor care poartă acest nume, se pune un brad împodobit, iar aceştia dau o petrecere cu lăutari. Românii au parte de tradiţii şi obiceiuri deosebite care, prin originalitatea şi caracteristicile specifice, leagă vechile timpuri de cele noi. Cele mai multe tradiţii sunt strâns legate de Sărbătorile Crăciunului şi Anului Nou. Tradiţiile vechi poartă cu ele peste timpuri podoabe şi daruri ale pământului, înţelepciunea poporului şi credinţa în Dumnezeu.
Maria Golban Șomlea

16 ianuarie 2013, Transilvania live - Emisiunea "De la 5 la 6": "Ia de Călata, vedetă la Berlin"

http://transilvaniatube.ro/video/de-la-5-la-6-edi%C8%9Bia-din-16-ianuarie-2013

3 mai 2013, Transilvania live - Emisiunea "De la 5 la 6": "Obiceiuri și tradiții de Paști"

http://transilvaniatube.ro/video/de-la-5-la-6-edi%C8%9Bia-din-3-mai-2013

31 iulie 2012, Transilvania live - "De la 5 la 6": "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud"

Activitatea instituțională publică

Activitatea instituțională publică
Cluj-Napoca, octombrie 2009 - În calitate de director-coordonator al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Cluj (1 iunie 2009-28 iulie 2010).

Bonțida, 13-15 mai 2010, Castelul Banffy - Seminarul româno-francez "Cultură și dezvoltare locală".

Bonțida, 13-15 mai 2010, Castelul Banffy - Seminarul româno-francez "Cultură și dezvoltare locală".

Cluj-Napoca, 22 aprilie 2010, BCU - Oferind diploma de excelență prof. univ. dr. Teodor Tanco.

Cluj-Napoca, 22 aprilie 2010, BCU - Oferind diploma de excelență prof. univ. dr. Teodor Tanco.

Cluj-Napoca, 22 octombrie 2009 - La evenimentul lansării de carte a lui Constantin Arvinte.

Cluj-Napoca, 22 octombrie 2009 - La evenimentul lansării de carte a lui Constantin Arvinte.

Cluj-Napoca, 25 septembrie 2009 - Seminarul organizat de DJCPCN Cluj pe probleme de turism cultural

Cluj-Napoca, 25 septembrie 2009 - Seminarul organizat de DJCPCN Cluj pe probleme de turism cultural

NCN - Situația patrimoniului clujean (martie 2010)

Top Story, 03 Martie 2010

...despre patrimoniul cultural 1

Clujul Zi de Zi 16.09.09

Invitați: Virgil Pop - arhitect; Virginia Rădeanu - arheolog; Maria Golban - director coordonator al Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Cluj

PATRIMONIU CULTURAL NAŢIONAL

PATRIMONIU CULTURAL NAŢIONAL
,,Toate culturile arhaice şi orientale, precum şi toate societăţile urbane sau rurale sunt tradiţionale, adică păstrătoarele unei tradiţii, considerând această tradiţie ca suma modelelor exemplare ale comportării şi activităţii omeneşti." Mircea Eliade

DOINA - CAPODOPERA MONDIALĂ - inclusă pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO

Iunie 2011, Favorit TV - Cântecul doinit "Du-te dor cu dorurile"

2004

2004

The Căluş Ritual

AFIȘUL LANSĂRII CĂRȚII "PORTUL POPULAR ROMÂNESC ŞI MAGHIAR DIN JUDEŢUL CLUJ"

Cluj-Napoca, 17 iulie 2012-Lansarea de carte "Portul popular românesc și maghiar din județul Cluj"

Cluj-Napoca, 17 iulie 2012-Lansarea de carte "Portul popular românesc și maghiar din județul Cluj"
De la stânga la dreapta: conf. univ. dr. Aurel Bodiu, etnolog Maria Golban (autorii lucrării), prof. univ. dr. Ioan Bocșa, criticul muzical Mugurel Scutăreanu și Vasile George Dâncu, directorul Editurii Eikon.

O parte a publicului prezent la evenimentul editorial găzduit de Librăria "Bookcorner" din municipiul Cluj-Napoca.

"Sa v-amintiți duminica", Național TV

Maria Golban - despre obiceiul de nunta in Zona Huedinului

Costum tradiţional fată Zona Huedinului

Costum tradiţional fată Zona Huedinului

Costum tradițional bărbătesc Zona Huedinului

Costum tradițional bărbătesc Zona Huedinului

De la Frăsinet la vale

.

.

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA CLUJ-NAPOCA

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA CLUJ-NAPOCA

Cluj-Napoca, 31 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".

Cluj-Napoca, 31 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".
Imagini de la lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud", autori Aurel Bodiu și Maria Golban (Editura Eikon 2012). De la stânga la dreapta: directorul Muzeului Transilvaniei prof. Tudor Sălăgean, prof. univ. dr. Ioan Bocșa, lector univ. Oliv Mircea, etnolog Maria Golban, conf. univ. dr. Aurel Bodiu, prof. univ. dr. Otilia Hedeșan, directorul CJC BN Florin-Vasile Șomlea, prof. univ. dr.Traian Vedinaș și Vasile George Dâncu.

Profesorul universitar Otilia Hedeșan vorbind despre importanța cărții și a cercetării etnografice pentru conservarea culturii tradiționale.

În public, specialiști ai domeniului, precum și simpli iubitori ai culturii tradiționale.

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA BISTRIȚA

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA BISTRIȚA

Bistrița, 24 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".

Bistrița, 24 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".
Imagini de la lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud", autori Aurel Bodiu și Maria Golban (Editura Eikon 2012), din mai amplul proiect de cercetare etnografică al Centrului Județean pentru Cultură BN. De la stânga la dreapta: interpreta de muzică populară Cornelia Ardelean Archiudean, poetul Vasile Dâncu, lector univ. Oliv Mircea, etnolog Maria Golban, conf. univ. dr. Aurel Bodiu, prof. univ. dr.Traian Vedinaș și directorul Centrului Județean pentru Cultură BN Florin-Vasile Șomlea, inițiatorul proiectului de cercetare.

Vorbind despre specificul activității de cercetare etnografică în ansamblu dar și despre ceea ce a presupus elaborarea cărții de față.

Publicul prezent în grădina Complexului Muzeal Județean Bistrița-Năsăud.

Realizatoare și prezentator în peste 10 ani a emisiunii "Folclor Nepieritor" la NCN TV Cluj-Napoca.


Decembrie 2009: înaintea unei noi emisiuni dedicate folclorului românesc...

2006 - Cu etnologul Aurel Bodiu.

2006 - Cu etnologul Aurel Bodiu.

Mărişel - şezătoarea din câşlegi

Bucătăria românească

"Bucataria romaneasca a fost influenţată favorabil de condiţiile oferite de relieful prielnic pentru agricultură şi păstorit. Din alimentaţia oamenilor de la sate făceau parte cerealele (mei, grâu, orz si mai târziu porumb), legumele şi verdeţurile (fasole, mazăre, varză, castraveţi, ştevie, pătrunjel, ceapă, usturoi), carne şi slanină de porc şi mai rar peşte, ouă şi carne de oaie sau de vită. Laptele, terciul de mei şi mămăliga a fost hrana de bază a păstorilor. Odată cu schimbarea condiţiilor economice s-a diversificat şi alimentaţia, iar în prezent consumul de păine, ouă, zahar, lactate şi fructe nu mai constituie un lux. Ca preparate cu specific naţional sunt renumite sarmalele în foi de viţă sau de varză, ciorba de peşte, fasole bătută, ardei umpluţi cu carne şi orez, perişoare, mămăligă cu brânză, murături, salată oltenească, borş moldovenesc, piftiile de porc, mititeii şi ciorba de burtă. Dulciuri mai cunoscute sunt: cozonacul, placinta, clătitele."
Sursa si alte informatii: click aici


Instrumente muzicale tradiţionale

Pâna la mijlocul secolului al XIX-lea, fluierul si cimpoiul constituiau înca, în majoritatea satelor românesti transilvanene, instrumentele obisnuite pentru interpretarea muzicii de dans. Instrumentele de coarde (lauta si titera) au o vechime considerabila în mediul rural maghiar si german, iar vioara si contrabasul au patruns în satele transilvanene pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Instrumentele de semnalizare(buciumul) aveau o veche traditie în majoritatea tinuturilor transilvanene. Sursa: www.muzeul-etnografic.ro
Pentru mai multe informatii dati click aici:

Cine citește acum