Despre mine...

Fotografia mea
Specialist în comunicare interculturală, etnolog, interpret de muzică populară, organizator și prezentator de evenimente (nunți, botezuri, întâlniri de afaceri etc). Confesiune: creștin-ortodoxă. Pasiune: cultura tradițională. De când mă ştiu, iubesc valoarea, frumuseţea, sinceritatea, calitatea şi, tot de când mă ştiu, iubesc satul tradiţional şi-i ascult glasul...glasul pamântului, al durerii şi-al bucuriei străbunilor. Ascult ce-a mai rămas din toate-acestea şi, cu setea celui care conştientizează ultimele picături, învăţ. Învăţ să aflu ce şi cum a fost, ce şi cum mai este şi caut să adun în cămările-mi sufletului, avid de cultură arhaică, tot ce poate cuprinde spaţiul ancestral. Copil fiind, acasă, în Frăsinetul meu, selectam doar intuitiv, apoi, pe măsură ce şcoala şi viaţa m-au format, lucrurile au început să se aşeze tot mai mult într-o matcă a valorilor. Sunt mândră de asta şi, mai ales, recunoscătoare celor ce-au trudit pentru cercetarea, arhivarea şi valorizarea fenomenului cultural tradiţional, lăsând astfel noilor generaţii, dornice să-şi cunoască obârşiile, posibilitatea de a cunoaşte viaţa vetrelor folclorice de altădată.

Dacă doriţi acest CD, click pe imagine! MULŢUMESC!

Dacă doriţi acest CD, click pe imagine! MULŢUMESC!
CD Maria Golban - „Folclor nepieritor...de dragoste şi dor”. Producator: LIBRIS Braşov

22 mai 2009

Apa şi Focul - elemente fundamentale purificatoare şi apotropaice în cultura tradiţională

Cu o încărcătură simbolistică semnificativă în mitologia universală, Apa şi Focul figureaza între cele patru elemente cosmogonice fundamentale: foc, aer, apă, pământ. În cultura tradiţională românească există nenumărate credinţe şi superstiţii care plaseaza Focul şi Apa în centrul atenţiei, între acestea fiind evidenţiată chiar o legatură magică. Deşi este considerat mai puternic şi chiar mai primejdios, având tendinţa să purifice total, Focul este, totuşi, generator de lumină şi căldură, alături de Apă constituind un element vital. Reprezentant al Soarelui, de-a lungul vremii Focul a fost frecvent folosit în scrierile religioase ca simbol al demiurgului divin. Astfel, filozofii greci considerau că un nou început ar fi posibil doar cu ajutorul Focului Sfânt care, printr-o ardere totală, să distrugă totul, dând lumii puterea de a se purifica renăscând. Simbol al divinităţii, Focul a fost ocrotit şi cinstit în temple, îmbunat cu jertfe şi considerat dintotdeauna o zeitate sacră cu puteri nemăsurate. La vechii greci, zeiţa focului era Hestia. După o veche datină a acestui popor, întemeierea unui cămin avea loc doar atunci când femeia aducea foc din vatra sacră a mamei sale pentru a-l aprinde apoi în propriul cămin.
Mitologia greacă prezintă Focul ca aparţinând exclusiv zeilor, însă Prometheu l-a furat dăruindu-l pământenilor. Pentru fapta sa, Zeus l-a legat de o stâncă, unde un vultur îi sfâşia zilnic ficatul, care apoi, în fiecare noapte, se regenera. Zeiţa romană a focului era Vesta, zeitatea principală a familiei. Vechi scrieri ne arată că aceasta îşi avea sălaşul în singurul templu rotund din Roma şi era păzit şi întreţinut de către fecioarele vestale. La 1 martie, Anul Nou conform calendarului roman, fecioarele stingeau focul pentru ca apoi să-l reaprindă, iar la 9 iunie, avea loc Vestalia – sărbătoarea focului. În cadrul acestui ceremonial, femeile Romei mergeau desculţe la templu pentru a duce ofrandă, iar acolo li se dăruia pâine coaptă pe focul sacru din templu, dar şi sare. * Conceput ca stihie cosmică (fulgerul patronat de Sântilie), ca putere sacră (dominarea răului de către bine - rezultatul luptei dintre Dumnezeu-Fărtatul şi Diavol-Nefărtatul) şi ca făptură mitică (Zburătorul, Joimăriţele, Caii soarelui, Sânzienele) în tradiţia românească, Focul este subiectul foarte multor credinţe, rituri sau mituri. În acest sens, în Mitologia română, etnograful Romulus Vulcănescu a relatat următoarea legendă: „După ce Fărtatul a creat lumea, Nefărtatul s-a gândit cum s-o subjuge şi a creat focul. Fărtatul văzându-l pâlpâind pe pământ, i-a plăcut, a luat o trestie şi profitând de lipsa Nefărtatului care meşteşugea ceva pe pământ a furat focul, pe care l-a ascuns într-o piatră. Nefărtatul, care lăsase focul neacoperit, când a văzut că s-a stins a fugit îndată la Fărtat. – Nu mi l-ai furat, Fărtate? – Eu pot să scot foc din piatră. Şi a izbit două pietre şi a ieşit focul. Aşa focul stăpânit de Fărtat a devenit sfânt.” Focul pământean este Focul sacru, reprezentat de focul din vatră, care, la anumite date din calendarul popular, este stins şi reaprins, gest ritualic de reînnoire, similar cu Focul Vestalelor. Despre focul stăpânit de Nefârtat se crede că este cel reprezentat de flăcările comorilor. Constatăm că tradiţia stingerii şi reaprinderii focului s-a păstrat în riturile de trecere şi purificare prin foc şi în tradiţia românească până în zilele noastre, ex.: Butucul de Crăciun, Strigatul peste sat (Vilitul, Alimorii). În Transilvania, la Solstiţiul de Iarnă se stingea focul vechi, iar la capătul vetrei se aprindea un butuc care trebuia sa ardă pe tot parcursul ciclului cosmogonic format din cele douăsprezece zile şi nopţi din Ajunul Crăciunului până la Bobotează, rămăşiţele acestuia fiind păstrate pe toată perioada anului. Practică ceremonială, atestată în aproape tot arealul transilvan, Vilitul se desfăşoară, în funcţie de regiune, la date diferite. Practicat în câteva subzone entografice de pe Valea Someşului în intervalul Sf. Nicolae – Anul Nou, obiceiul poartă numele: Vilit şi era organizat de către cetele de feciori ai comunităţii săteşti, care, aflaţi pe dealurile din împrejurimi, dialogau satirizând comportamentul imoral al tinerilor, gest însoţit de rostogolirea de pe culmi a unor roţi de foc. În judeţele Alba şi Hunedoara, obiceiul se practică la intrarea în Postul Paştelui (Postul Păresimilor) şi se numeşte Alimorii. Unul dintre ritualurile arhaice reprezentative în calendarul pastoral din Munţii Apuseni, Câmpia Transilvaniei, Maramureş şi Ţara Zarandului este Focul viu, aprins de feciori în ajunul zilei de Sf. Gheorge (început de an pastoral), fie în gospodăriile din sat, fie la stâni, acolo unde urmează să păşuneze animalele toată vara. Scrieri ale folcloristului Ion Muşlea atestă existenţa tradiţiei acestui foc viu şi în judeţul Cluj, ultimele mărturii aparţinând satului Bonţ (Fizeşul Gherlii) din perioada anilor ‘60-’70. Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască, de către tineri curaţi, neprihăniţi. Prin frecarea a două lemne uscate într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale Focului viu. După ce iasca se aprindea, era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul Focului viu are puterea de a "curăţa vitele" şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure mana. Purificarea oamenilor şi a turmelor prin intermediul Focului viu echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu "biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară, asupra întunericului şi a frigului de iarnă". Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: "Focul viu nu trebuie să se stingă niciodată", acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă: „acest foc viu se păstrează apoi cu mare băgare de seamă ca să nu se stingă niciodată peste tot anul, crezându-se că acea casă în care s-ar afla un astfel de foc are mare noroc şi nici un rău nu se poate apropia de ea” (Simion Florea Marian) . Stingerea focului reprezenta o adevărată problemă, iar recuperarea sa era foarte dificilă, din acest motiv, pedeapsa pentru cei care erau vinovaţi de stingerea/pierderea Focului viu era foarte aspră, aceştia fiind obligaţi să-l reaprindă, dar să dea şi câte o oaie grasă. În Transilvania, când se aprindea Focul viu la stâni, turmele erau trecute prin fum sau peste flăcări, dar şi feciorii săreau peste acest foc, după care se organiza o petrecere cu sătenii prezenţi, împărţindu-se ca „ofrande augurale”: lapte, caş şi plăcintă cu brânză. Din cenuşa Focului viu, împreună cu diverse plante, lapte şi grăsime, unii ciobani ştiau să prepare leacuri pentru tratarea unor boli ale animalelor şi ale oamenilor, dezvăluind astfel şi latura curativă a Focului viu, substitut simbolic al Soarelui. Legat de ceremonialul înoirii timpului calendaristic Focul lui Sâmedru este aprins în ajunul zilei de Sf. Dumitru. În unele zone, în noapteade 25 spre 26 octombrie, se aprinde un foc ritual, în zonele montane şi submontane din Muntenia, Oltenia şi Moldova fiind păstrat chiar şi în zilele noastre, deşi nu toţii practicanţii îi conştientizează semnificaţia iniţială, rituală. Înainte cu două-trei săptămâni, cete de copii, însoţiţi de câţiva feciori, aleg un loc potrivit pentru aprinderea focului, adună crenguţe de brad, iar în după amiaza de 25 octombrie, merg în pădure şi doboară un brad pe care urmează să-l ardă, apoi, feciorii merg din casă în casă strigând: "Hai la Focul lui Sâmedru!". În tradiţia românească, bradul este arborele sacru prezent în toate ritualurile de trecere. Prin tăierea lui, ritualul reprezintă un scenariu al morţii, dar şi al renaşterii, prin arderea acestuia. La Focul lui Sâmedru participă întreaga comunitate, cu toţii întreţin focul, femeile împart lumânări, colaci rituali, mere şi covrigi, iar bărbaţii, ţuică. La plecarea acasă, participanţii iau cărbuni aprinşi - simbol al fertilităţii - şi îi aruncă peste păşuni, grădini şi livezi, pentru ca recoltele noului an să fie bogate. Gestul are şi rol apotropaic. Despre tinerii care reuşesc să sară peste acest foc, se spune că se vor căsători în anul care urmează. În vechime, atât la nuntă, cât şi la ceremoniile funerare, se aprindeau ruguri în curţile caselor. La nuntă, rugul se aprindea în curtea casei miresei, iar nuntaşii jucau în jurul acestuia. Se crede că lumânarea de la nuntă este o reminiscenţă a acestei tradiţii. Printre semnificaţiile aprinderii unui rug în curtea familiei celui mort, sunt menţionate: simbolul ritualului geto-dac al incinerării; simbolul luminii solare care să însoţească sufletul mortului pe lumea cealaltă. Lumânarea, ca reprezentantă a focului, este prezentă în general la toate riturile de trecere (naştere, botez, nuntă şi înmormântare). Alături de cele mai sus amintite, cultura tradiţională românească mai prezintă ceremonialul ritual al rugurilor de foc şi în cadrul altor sărbători religioase, agrare şi pastorale: Focurile de Măcinici (ale celor 40 de sfinţi) la 9 martie, care simbolizează arderea iernii şi renaşterea primăverii; Focurile de Joimari, aprinse la morminte în Joia Mare; Focul Învierii, aprins în curtea bisericii sau a cimitirul în noaptea de Paşte; Focurile de Sânzâiene la 24 iunie, reprezentate prin făclii aprinse pe toate dealurile (Maramureş), gest cu rol purificator şi fertilizator, care transformă noaptea de Sânziene într-o sărbătoare magică a luminii şi a împlinirii naturii, dar şi într-o explozie a feminităţii erotice; Cu rol apotropaic, se mai practica ocolirea casei cu tămâie pe cărbuni aprinşi în noaptea Anului Nou, dar şi la Blagoveştenie, precum şi păstrarea lumânării de la Paşte pe tot parcursul anului. * Izvor originar, în aproape toate culturile tradiţionale, Apa simbolizează rodnicia. Adusă de la izvor în anumite zile, după cântatul cocoşilor, înainte de ivitul zorilor, este numită apă vie, sau apă neîncepută şi se foloseşte pentru vindecarea bolilor, pentru descântece de dragoste, ori pentru ghicirea ursitului. Asemeni Focului, şi Apa deţine rol purificator, astfel, la fiecare prag de trecere din viaţa noastră, de la botez la înmormântare, acest element deţine unul dintre rolurile esenţiale. Însă nu doar la pragurile de trecere este prezentă Apa, ci şi în cadrul sărbătorilor calendarului pastoral, în ritualurile de perpetuare a fertilitatăţii şi fecundităţii: Udatul Ionilor, Sântoaderul, Tânjaua, Sângiorzul, Paparuda, Cununa grâului, Sântandrei etc. La Bobotează, tot ce e stropit cu busuioc şi apă sfinţită va fi apărat de forţele răului. În Transilvania (Tălmăcel jud. Sibiu), la Sântion, flăcăii care poartă numele Ion sunt urcaţi într-un car alegoric, gătit cu crengi de brad. Animalul înhămat, cal sau bou, este şi el împodobit cu betele colorate şi în acest fel, cu toţii, sunt purtaţi până la marginea satului, la un râu. Aici, Ionii sunt botezaţi şi purificaţi de toate relele anului trecut, astfel, întreaga comunitate urmând să aibă parte de un an îmbelşugat. Sărbătoarea portă numele: Udatul Ionilor. Vinerea Sântoaderului era dedicată culegerii rădăcinilor de iarbă mare sau oman pentru a fi pus în scalda fetelor. În seara de Sântoader, are loc scalda rituală: în Munţii Apuseni, în seara de Sântoader, fetele de la 14 ani în sus se spală pe cap cu leşie din propivnic sau parlangină (iarbă cu miros plăcut pe care o poartă nevestele şi fetele în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) şi iederă, iar după ce s-au spălat îşi desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi, împreuând-o cu chica din spate, se piaptănă cu cărare pe mijloc, semn că de-acum este fată de măritat. Legat de spălatul părului, îmi amintesc de femeile satului meu care-mi spuneau: „niciodată apa cu care te speli pe cap nu se aruncă în jos, ci doar în sus şi e bine să o arunci la tulpina pomilor, ca părul să-ţi crească mare şi des precum crengile acestora, sau peste flori ca să-ţi fie frumos ca ele”. La Sf. Gheorghe, pentru sănătate şi protecţie divină pe tot parcursul anului, sunt stropiţi atât oamenii, cât şi animalele şi uneltele din gospodărie. În unele zone, primul plugar este aruncat în apă, simbolic, şi sărbătorit de întreaga comunitate (ex. Tânjaua în Maramureş). Se spune despre Sf. Gheorghe că bate pădurea cu biciuşca de foc pentru a o înfrunzi, adună norii şi-i scutură pentru a determina umezirea pământului prin căderea ploii. Conform unui ritual de Paşte, într-un vas cu apă neîncepută, se pune un ou roşu şi o moneda de argint, apoi, toţi membrii familiei se spală, dându-şi cu oul roşu peste obraz şi zicând: să fiu sănătos/sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, apoi, are loc acelaşi gest şi cu moneda de argint, spunând: să fiu mândru/mândră şi curat/curată ca argintul, iar fetele mai spun: să trec la joc din mână-n mână ca banul, să fiu uşoară precum cojile oălor, care trec plutind pe apă (făcând referire la cojile de ouă cărora li se dă drumul pe apă la Paştele Blajinilor). Tradiţia românească prezintă, destul de frecvent, apa şi focul împreună, unindu-şi forţele pentru a tămădui, o asemenea legătură magică fiind întâlnită şi în ritualul pentru deochi, unde cele două elemente, alături de formule magice rostite cu scopul de a alunga răul, crează o perfectă stare sincretică. Bibliografie Anca Balaci, Mic dicţionar de mitologie greacă si romană, Bucureşti, Editura Mondero, J.C.Belfiore, Dictionnaire de mythologie grecque et romaine, Paris, Larousse, 2003 Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Editura Litera, Chişinau, 1998 Petru Caraman, Pământ apă, Editura Junimea, 1984 Serena Roney-Dougal, Ştiinţă şi magie, Ed. Elit, 1991 Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol.3, Ed. Vestala-Saeculum I.O., Bucureşti, 2000 Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1992 Simion Florea Marian, Descântece poporane române, Ed. Coresi, Bucureşti, 1996 Revista Getica, nr. 3-4, Ed. Gândirea, 1992 Ion Ghinoiu, Obiceiuri populare de peste an. Dicţionar, Editura Fundaţiei Culturale Institutul de Etnografie şi Folclor “C. Brăiloiu”, Sărbători şi obiciuri. Răspunsuri la Chestionarele Atlasului Etnografic Român. Volumul III: Transilvania, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003 (Focurile de peste an, Strigarea peste sat). Române, Bucureşti, 1997 (Alimori – în Banat şi Apuseni, Hodăie, Strigatul peste sat). Victor Kernbach, Dicţionar de mitologie generală, Bucureşti,Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989 N.A.Kun, Legendele şi miturile Greciei Antice, Bucureşti,Editura Lider, 2003, George Lăzărescu, Dicţionar de mitologie, Bucureşti,Casa Editorială Odeon, 1992, Gabriel Manolescu, Despre originea, semnificaţiile şi tipologia unui obicei străvechi: strigarea peste sat, în “Folclor literar”, I, Timişoara, 1967. Mihail Sadoveanu, Nopţi de sânzâiene. Paştele blajinilor, Editura Minerva, 1980Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Aşteptăm cu drag comentariile dumneavoastră.

Activitatea instituțională publică

Activitatea instituțională publică
Cluj-Napoca, octombrie 2009 - În calitate de director-coordonator al Direcției Județene pentru Cultură, Culte și Patrimoniu Cultural Național Cluj (1 iunie 2009-28 iulie 2010).

Bonțida, 13-15 mai 2010, Castelul Banffy - Seminarul româno-francez "Cultură și dezvoltare locală".

Bonțida, 13-15 mai 2010, Castelul Banffy - Seminarul româno-francez "Cultură și dezvoltare locală".

Cluj-Napoca, 22 aprilie 2010, BCU - Oferind diploma de excelență prof. univ. dr. Teodor Tanco.

Cluj-Napoca, 22 aprilie 2010, BCU - Oferind diploma de excelență prof. univ. dr. Teodor Tanco.

Cluj-Napoca, 22 octombrie 2009 - La evenimentul lansării de carte a lui Constantin Arvinte.

Cluj-Napoca, 22 octombrie 2009 - La evenimentul lansării de carte a lui Constantin Arvinte.

Cluj-Napoca, 25 septembrie 2009 - Seminarul organizat de DJCPCN Cluj pe probleme de turism cultural

Cluj-Napoca, 25 septembrie 2009 - Seminarul organizat de DJCPCN Cluj pe probleme de turism cultural

NCN - Situația patrimoniului clujean (martie 2010)

Top Story, 03 Martie 2010

...despre patrimoniul cultural 1

Clujul Zi de Zi 16.09.09

Invitați: Virgil Pop - arhitect; Virginia Rădeanu - arheolog; Maria Golban - director coordonator al Direcției pentru Cultură și Patrimoniu Cluj

PATRIMONIU CULTURAL NAŢIONAL

PATRIMONIU CULTURAL NAŢIONAL
,,Toate culturile arhaice şi orientale, precum şi toate societăţile urbane sau rurale sunt tradiţionale, adică păstrătoarele unei tradiţii, considerând această tradiţie ca suma modelelor exemplare ale comportării şi activităţii omeneşti." Mircea Eliade

DOINA - CAPODOPERA MONDIALĂ - inclusă pe lista Patrimoniului Cultural Imaterial UNESCO

Iunie 2011, Favorit TV - Cântecul doinit "Du-te dor cu dorurile"

2004

2004

The Căluş Ritual

AFIȘUL LANSĂRII CĂRȚII "PORTUL POPULAR ROMÂNESC ŞI MAGHIAR DIN JUDEŢUL CLUJ"

Cluj-Napoca, 17 iulie 2012-Lansarea de carte "Portul popular românesc și maghiar din județul Cluj"

Cluj-Napoca, 17 iulie 2012-Lansarea de carte "Portul popular românesc și maghiar din județul Cluj"
De la stânga la dreapta: conf. univ. dr. Aurel Bodiu, etnolog Maria Golban (autorii lucrării), prof. univ. dr. Ioan Bocșa, criticul muzical Mugurel Scutăreanu și Vasile George Dâncu, directorul Editurii Eikon.

O parte a publicului prezent la evenimentul editorial găzduit de Librăria "Bookcorner" din municipiul Cluj-Napoca.

"Sa v-amintiți duminica", Național TV

Maria Golban - despre obiceiul de nunta in Zona Huedinului

Costum tradiţional fată Zona Huedinului

Costum tradiţional fată Zona Huedinului

Costum tradițional bărbătesc Zona Huedinului

Costum tradițional bărbătesc Zona Huedinului

De la Frăsinet la vale

.

.

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA CLUJ-NAPOCA

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA CLUJ-NAPOCA

Cluj-Napoca, 31 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".

Cluj-Napoca, 31 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".
Imagini de la lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud", autori Aurel Bodiu și Maria Golban (Editura Eikon 2012). De la stânga la dreapta: directorul Muzeului Transilvaniei prof. Tudor Sălăgean, prof. univ. dr. Ioan Bocșa, lector univ. Oliv Mircea, etnolog Maria Golban, conf. univ. dr. Aurel Bodiu, prof. univ. dr. Otilia Hedeșan, directorul CJC BN Florin-Vasile Șomlea, prof. univ. dr.Traian Vedinaș și Vasile George Dâncu.

Profesorul universitar Otilia Hedeșan vorbind despre importanța cărții și a cercetării etnografice pentru conservarea culturii tradiționale.

În public, specialiști ai domeniului, precum și simpli iubitori ai culturii tradiționale.

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA BISTRIȚA

AFIȘUL LANSĂRII DE CARTE "PORTUL TRADIŢIONAL ROMÂNESC DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD" LA BISTRIȚA

Bistrița, 24 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".

Bistrița, 24 iulie 2012 - Lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud".
Imagini de la lansarea de carte "Portul tradițional românesc din Bistrița-Năsăud", autori Aurel Bodiu și Maria Golban (Editura Eikon 2012), din mai amplul proiect de cercetare etnografică al Centrului Județean pentru Cultură BN. De la stânga la dreapta: interpreta de muzică populară Cornelia Ardelean Archiudean, poetul Vasile Dâncu, lector univ. Oliv Mircea, etnolog Maria Golban, conf. univ. dr. Aurel Bodiu, prof. univ. dr.Traian Vedinaș și directorul Centrului Județean pentru Cultură BN Florin-Vasile Șomlea, inițiatorul proiectului de cercetare.

Vorbind despre specificul activității de cercetare etnografică în ansamblu dar și despre ceea ce a presupus elaborarea cărții de față.

Publicul prezent în grădina Complexului Muzeal Județean Bistrița-Năsăud.

Realizatoare și prezentator în peste 10 ani a emisiunii "Folclor Nepieritor" la NCN TV Cluj-Napoca.


Decembrie 2009: înaintea unei noi emisiuni dedicate folclorului românesc...

2006 - Cu etnologul Aurel Bodiu.

2006 - Cu etnologul Aurel Bodiu.

Mărişel - şezătoarea din câşlegi

Bucătăria românească

"Bucataria romaneasca a fost influenţată favorabil de condiţiile oferite de relieful prielnic pentru agricultură şi păstorit. Din alimentaţia oamenilor de la sate făceau parte cerealele (mei, grâu, orz si mai târziu porumb), legumele şi verdeţurile (fasole, mazăre, varză, castraveţi, ştevie, pătrunjel, ceapă, usturoi), carne şi slanină de porc şi mai rar peşte, ouă şi carne de oaie sau de vită. Laptele, terciul de mei şi mămăliga a fost hrana de bază a păstorilor. Odată cu schimbarea condiţiilor economice s-a diversificat şi alimentaţia, iar în prezent consumul de păine, ouă, zahar, lactate şi fructe nu mai constituie un lux. Ca preparate cu specific naţional sunt renumite sarmalele în foi de viţă sau de varză, ciorba de peşte, fasole bătută, ardei umpluţi cu carne şi orez, perişoare, mămăligă cu brânză, murături, salată oltenească, borş moldovenesc, piftiile de porc, mititeii şi ciorba de burtă. Dulciuri mai cunoscute sunt: cozonacul, placinta, clătitele."
Sursa si alte informatii: click aici


Instrumente muzicale tradiţionale

Pâna la mijlocul secolului al XIX-lea, fluierul si cimpoiul constituiau înca, în majoritatea satelor românesti transilvanene, instrumentele obisnuite pentru interpretarea muzicii de dans. Instrumentele de coarde (lauta si titera) au o vechime considerabila în mediul rural maghiar si german, iar vioara si contrabasul au patruns în satele transilvanene pe la sfârsitul secolului al XVIII-lea. Instrumentele de semnalizare(buciumul) aveau o veche traditie în majoritatea tinuturilor transilvanene. Sursa: www.muzeul-etnografic.ro
Pentru mai multe informatii dati click aici:

Cine citește acum