Tradiţii pascale în arealul transilvan

Considerată cea mai importantă sărbătoare din calendarul creştin, Paştile se celebrează la o dată variabilă.

După primul sinod de la Niceea din 325, s-a stabilit ca Sărbătorile Pascale să fie celebrate în prima duminică după o lună plină, începând cu data echinocţiului de primăvară. Potrivit cercetătorilor Vaticanului cuvântul „Paşte” derivă din ebraică „pesah” (פסצ), care semnifică trecere. În Vulgata s-a tradus cu expresia „transitus Domini” (trecerea Domnului) devenită în engleza iacobină „passover”. (http://ro.wikipedia.org/wiki/PaÅŸtele_creÅŸtin) De peste două mii de ani, la vremea stabilită după dogmă, satele noastre româneşti se pregătesc pentru marea sărbătoare, oamenii încercând să fie mai credincioşi şi mult mai buni. Datina n-ar fi împlinită fără legile nescrise ale pământului, fără obiceiurile care cuprind practici şi rituri, iar neîmplinirea acestora ar arăta o lipsă a credinţei, care, implicit, ar atrage forţele malefice asupra omului şi a pământului. După respectarea “Postului mare” şi după sărbătorirea “Sâmbetei lui Lazăr” şi a “Floriilor”, satele româneşti trăiesc cu evlavie tragedia ”Săptămânii Patimilor”, pentru a ajunge lumina “Sfintelor Paşti”, miracolul “Învierii lui Hristos”, «luarea Paştilor». În Săptămâna Paştilor, ţăranii se străduiesc să încheie toate activităţile gospodăreşti: pământul să fie arat şi semănat, casele văruite şi împodobite, veşmintele noi să fie terminate. Pe lângă covoare, lăicere, icoane şi blide cu ştergare, gospodinele împodobesc odăile şi cu mlădiţe de salcie de la “Florii”. În Miercurea, Joia sau Vinerea Mare, femeile pregătesc Pasca şi Ouăle Roşii, simboluri pascale ale vieţii, ale Învierii.

“Cea mai de seamă coptură, pe care o mănâncă românii, este Pasca” - Simion Florea Marian. Plămădită din faină de grâu curat, gospodinele îi dau forma şi culoarea soarelui, o umplu cu brânză de vaci, o ung cu ou, iar deasupra îi modelează o cruce din aluat. Pasca se duce la biserică pentru a fi sfinţită, apoi se mănâncă sacramental. 
Tradiţia ne spune că în noaptea ce premerge Joia Mare se deschid mormintele, iar sufletele morţilor se întorc la casele lor. Acum se aprind Focurile de Joi-Mari, care se presupune că încălzesc sufletele celor plecaţi dintre vii, dar şi că deţin valenţe purificatoare pentru întreaga gospodărie. În satele comunei Mărgău (jud. Cluj), în Săptămâna Mare, de luni până joi, se aprind focuri în gospodării. În credinţa că vor fi apăraţi de orice rău, membrii familiei sar peste foc spunând: - Să nu ne mânce purecii! - Să nu ne mânce şerpii! Tot acum, în satele comunei Cojocna (jud. Cluj), familia căreia i-a decedat un membru în ultimul an împodobeşte o creangă de pom cu nouă covrigi, nouă turte, nouă bomboane şi o duce la biserică pentru a fi sfinţită. După slujbă, cei care beneficiază de „darurile pomului” sunt copiii şi oamenii sărmani din comunitate, urmând ca ramura să fie pusă pe mormântul celui pentru care s-a împodobit. Acest gest ritualic simbolizează legătura dintre cele două lumi, cea reală şi lumea imaginară a celor „plecaţi”. 
O alta tradiţie interesantă vorbeşte despre „nunta urzicilor”, adică înflorirea şi încetarea acestora de a mai fi bune de mâncat, din această zi căpătând valenţe apotropaice. 
În Joia Mare se înroşesc ouăle, existând credinţa că ouăle fierte şi înroşite în această zi nu se strică pe tot parcursul anului. 
„Joimăriţa” - zeiţa antropomorfă a morţii - era sărbătorită de către romani în noaptea ce încheie Joia Patimilor.Imaginea acestui personaj mitologic reprezenta un monstru cu capul uriaş, păr lung şi despletit, dinţi laţi şi gura căscată. Zeiţa era adesea asemuită cu Muma Pădurii, sau cu o zmeoaică. 
La origine, acest personaj mitic reprezenta moartea, iar apariţia îi era legată de ritul funerar al geto-dacilor, care implica incinerarea defunctului. După creştinarea dacilor, treptat, rolul acestei zeiţe s-a schimbat. 
În tradiţia românească, „Joimăriţa” era reprezentarea unei  sfinte frumoase, care locuia departe, în păduri, ori pe vârfurile celor mai înalţi munţi şi care pedepsea femeile şi fetele leneşe, mai ales pe cele care nu terminau de tors inul, cânepa şi lâna până în Joia Neagra. Pedeapsa pe care „Joimăriţa” o aplica era arderea mâinilor, a părului, a degetelor şi a unghiilor. Spaima celor leneşe era sporită la vederea uneltelor pe care zeiţa justiţiară le avea cu ea: oale de lut cu foc sau jar şi vătraiele încinse. 
Conform tradiţei populare din Oltenia, Muntenia, Banat, Dobrogea, Moldova şi sudul Transilvaniei, „Joimăriţa” vine pe la casele oamenilor în noaptea ce desparte Joia Mare de Vinerea Mare.
Conform tradiţiei, în ziua de Paşti oamenii au locuinţele curate şi alimentele rituale pregătite. Pasca, ouăle roşii şi mielul constituie elemente purtatoare ale simbolului sacrificiului pascal şi al Învierii, al regenerării, al purificării şi al veşniciei, alimente consumate sacramental. În dimineaţa primei zile de Paşti, toţi membrii familiei se spală pe faţă cu apă (neîncepută) dintr-un vas în care au fost puse un ou roşu, un ban de argint şi o crenguţă de busuioc, spunând: "Să fiu sănătos/sănătoasă şi obrazul să-mi fie roşu ca oul, să fiu dorit/ă şi aşteptat/ă aşa cum sunt aşteptate ouăle roşii de Paşti, să fiu iubit/ă ca ouăle în zilele de Paști", apoi se trece peste faţă moneda de argint, zicând: "Să fiu mândru/ă şi curat/ă ca argintul şi văzut/ă ca busuiocul". Fiecare gest ritualic al sărbătorii reprezintă o dimensiune simbolică aparte. În acest sens, un exemplu îl constituie şi îmbrăcatul, care, aici, are rol de înnoire. Datorită exis
tenţei unei credinţe conform căreia de Paşti este bine să ai straie noi, odinioară, fetele şi tinerele neveste coseau cămăşi pentru toţi membrii familiei. Pentru fetele de măritat semnificaţia era şi mai puternică, acestea urmând a purta noile cămăşi atât la biserică, cât şi la joc. În Ţara Moţilor, toaca de la biserică este dusă în noaptea de Paşti în cimitir, unde feciorii satului au sarcina de a o păzi cu străşnicie. Dacă toaca va fi furată, cei care n-au reuşit s-o păzească au obligaţia să ofere o masă bogată, în caz contrar, „hoţii” vor fi gazdele ospăţului. 
În Maramures, există credinţa că îţi va merge bine dacă prima persoana care îti intră în casă va fi un bărbat. În dimineaţa de Paşti, copiii merg la prieteni şi la vecini să anunţe Învierea Domnului, iar gazdele îi răsplătesc cu ouă roşii. 
În Câmpia Transilvaniei, de Paşti avea loc un obicei cu scop moralizator, numit „brişcălitul”. „În ziua de Paşti se pedepseau acei feciori care încălcau morala satului în ”postul mare”. Printre feciori erau aşa numiţii ”poliţei”, care aveau ca sarcină urmărirea comportării tinerilor pe parcursul celor 7 săptămâni dinaintea Paştilor. Când unul dintre feciori comitea o greşeală, poliţeii spuneau: ”Noa, p-aiesta scrieţi-l sus, că la Paşti vine la brişcălit”. Într-adevăr, la Paşti se adunau la Casa jocului toţi feciorii, se alegea o comisie de judecată formată din patru judecători, iar feciorii cu pricina erau supuşi la judecată. În funcţie de gravitatea faptelor lor, ”poliţeii” le aplicau pedepse cu lovituri de nuiele peste spate.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”. 
Superstiţii de Paşti: „Cine doarme în ziua de Paşte, îi va ploua şi i se va strica fânul în polog”. Artur Gorovei - Credinţi şi superstiţii. „Cei care mănâncă miel, n-au voie să dea oasele la câini, ci trebuie să le îngroape sub un măr, pentru a fi până la Paştele următor frumoşi şi sănătoşi ca mărul. Cojile de ouă se dau pe apă, ca să le dai de ştire şi blajinilor că soseşte Paştele. La Paşte, cine merge la biserică să-şi pună un ou roşu în sân, ca tot anul să fie roşu şi frumos, iar fetele să aibă peţitori”. Adrian Fochi – Datini şi eresuri.

Maria Golban Șomlea

Tradiţii în „Prier”

Numele popular al lunii este moştenit din latinescul aprilis. 

În această perioadă timpul este prielnic pentru holde şi vite.

Dacă în aprilie timpul este friguros şi secetos, se anunţă sărăcie. În această lună continuă semănăturile de primăvară, se închid ţarinele pentru păşunat, se formează turmele, se tund oile înainte de a urca la munte şi se construiesc sau repară oboarele pentru vite.

Ca în celelalte luni ale anului şi în aprilie sunt sărbători cu dată fixă: Ziua Păcălitului, Antipa, Sângiorzul, Marcul Boilor, dar şi sărbători cu dată mobilă: Lăzărelul, Moşii de Florii, Floriile, Joimari, Paştele, Paştele Blajinilor etc., care cuprind o serie de practici şi obiceiuri tradiţionale, grupate în cele două scenarii rituale de înnoire a timpului: Paştele şi Sângiorzul.

Lăzărelul - este ceremonialul cetei de fecioare pe care acestea, în Sâmbăta Floriilor, îl dedică zeului vegetaţiei.

Personajul central este Lăzăriţa, îmbrăcată în rochie albă şi coroniţă din flori de lămâiţă pe cap. Aceasta se plimbă cu paşi dansanţi în interiorul cercului format din surate, pe melodia cântecului care, conform legendelor, povesteşte drama eroului vegetaţiei: „flăcăul i-a cerut mamei sale să-i facă azimă, însă ea nu l-a ascultat. Lazăr a plecat la pădure cu turma sa şi s-a suit într-un copac pentru a scutura frunze la oi. Craca pe care stătea s-a rupt, iar Lazăr, din nefericire, a murit.. Multă vreme l-au căutat surioarele lui până i-au găsit trupul neînsufleţit. L-au adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce şi l-au îmbrăcat în frunze de nuc”.

Momentul culminant este marcat de hora veselă a colindătoarelor care simbolizează învierea şi metamorfozarea lui „Lăzărel” în flori şi vegetaţie. Moartea şi renaşterea anuală a eroului, reconstituite de textul folcloric, păstrează amintirea ceremoniilor antice, dedicate zeilor vegetaţiei: Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris.

Fetele care „umblă cu „Lăzăriţa” sau cu „mireasa” primesc de la cei cărora le-au cântat, ouă sau bani.

O altă legendă povesteşte: „Lazăr era un flăcău care într-o sâmbătă a vrut să mănânce plăcinte. Fiindcă mama sa nu a avut timp să îi facă, Lazăr a murit de poftă. Mama l-a plâns şi i-a cerut lui Dumnezeu să nu le ierte pe femeile care nu fac plăcinte în Sâmbăta lui Lazăr”.

Acesta este motivul pentru care în Sâmbăta Floriilor femeile coc plăcinte şi le dau săracilor de pomană, în special celor care au copii mici. Plăcintele se fac şi pentru ca Lazăr să se roage lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor.

Tot în Sâmbăta Floriilor, în Maramureş se face o pâine din grâu, numită „floare de grâu”, care se împarte tuturor membrilor familiei, crezându-se că cei care mănâncă din ea se vor revedea şi pe cealaltă lume.

În această seară, în Transilvania şi Banat, fetele pun sub un păr altoit o oglindă şi cămaşa pe care o vor îmbrăca de Florii, astfel încât a doua zi de dimineaţă Soarele să răsară peste acestea, dându-le valenţe pentru farmece de sănătate şi dragoste.

Se spune că în această zi morţii aşteaptă la porţile raiului.

Floriile – este ziua intrării lui Isus în Ierusalim, înconjurat şi întâmpinat de mulţimea creştinilor cu ramuri de finic şi recunoscut ca împărat al lumii. De-a lungul timpului, sărbătoarea s-a suprapus peste cea dedicată zeiţei romane Flora. În lucrarea "Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român", Ion Ghinoiu ne spune : «în timpurile vechi, sărbătoarea era dedicată zeiţei romane a florilor: Flora, creştinii suprapunând acestei figuri evenimentul «Intrării Domnului în Ierusalim». Este primul praznic împărătesc cu dată mobilă, numit şi Duminica Stîlparilor, popular Florii sau Flurii. Numele derivă din latinescul Floralia, sărbătoare a vegetaţiei. Prima menţiune a sărbătorii la Ierusalim datează din secolul al IV-lea şi este consemnată în amintirile de călătorie ale pelerinei Egeria. Prăznuirea se face numai duminica, asemenea sărbătorii Paştilor. La români, importanţa sărbătorii este sporită de interdicţiile de muncă şi sacrificiul ritual al peştelui, denumit "Dezlegarea la peşte". Pentru creştini, peştele - ihtios în greacă - este un simbol hristic. La semnificaţia veche, de reînviere a naturii, s-au adăugat funcţii şi semnificaţii noi, legate de cultul moşilor şi strămoşilor, pomeni, curăţarea mormintelor etc.

Creştinii ortodocşi aduc la biserică crenguţe de salcie, simbolul fertilităţii, pentru a fi sfinţite. Cu acestea împodobesc icoanele, geamurile, uşile. În unele zone ale ţării, în biserică se sfinţesc crengile de salcie care au fost culese în ajun de copii, sub îndrumarea dascălilor. Acestea sunt împărţite credincioşilor la sfârşitul slujbei şi se duc acasă. Le este atribuită putere protectivă şi tămăduitoare. Local, în ziua de Florii se scoate mărţişorul făcut cadou la 1 martie şi se agaţă într-un măceş sau într-un pom înflorit, se aerisesc hainele etc. Arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi. Adaptările se datorează condiţiilor diferite în care trăiesc popoarele, dar esenţa vegetală este aceeaşi. Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrînd în oraş călare pe un măgar întîlnindu-se frecvent în pictură».

În ultima duminică din postul Paştelui, toată lumea merge la biserică pentru a lua ramuri de salcie, sfinţite de preoţi. În această perioadă a anului, salcia este mereu înflorită, exprimând expresia fertilităţii şi a reînvierii naturii.

Din aceste ramuri se fac coroniţe si se pun la icoane în casele credincioşilor. De asemenea, se spune ca e bine să te încingi cu ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul.

Numită în calendarul religios şi în cel popular, “Florii”, ziua se celebrează şi ca sărbătoare a florilor de primavără, a pomilor în floare, a salciei înflorite, sacralizată prin legende şi practici rituale.

O legendă, semnalată de folclorista Elena Niculiţă Voronca, spune despre “Sfânta Floarea” mult-binevoitoarea oamenilor, că alunga iarna “bătând-o cu mâţişori de salcie” ca să n-o ajungă “Sângiorzul”.

În tradiţiile populare româneşti, «Floriile» se sărbătoreau în două zile: «Sâmbăta Floriilor» sau «Moşii de Florii», închinată morţilor, moşilor şi strămoşilor, ca o “zi a neamului şi a pământului” şi «Duminica Floriilor», sau «Staurele Floriilor» – sărbătoarea întâmpinată cu crengi de salcie şi flori, care amintesc ramurile de finic din lumea primilor creştini.

Există chiar o legendă a salciei, care datează de la sfârşitul veacului al XIX-lea, iar una dintre variante spune: “Maica Domnului vrând să ajungă la locul unde Fiul Său era răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat zadarnic de toate buruienile ca să o treacă dincolo şi niciuna nu a vrut, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o. Maica Domnului a binecuvântat-o ca să fie dusă la biserică, s-o slujească preoţi şi să se încingă oamenii cu ea ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului”.

În Sudul Transilvaniei şi Munteniei se aruncă mlădiţe de salcie sfinţită peste semănăturile de grâu sau cânepă, pentru a fi apărate de “fulger, de grindină şi de străjile care iau mana roadelor”.

Fetele împletesc cununile de salcie pentru a se lega “surate”, şi a se “liora” în a doua zi de Paşti.

Focul viu (Ajunul Sf. Gheorghe)

Focul viu este focul magico-religios adus de Prometeu din lumea zeilor.

În mitologia greacă regăsim Focul viu aprins de zei şi întreţinut de vestalele casei. De-aici a rămas tradiţia ca focul să fie aprins de bărbaţi şi doar întreţinut de femei.

La începutul primăverii, de regulă în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, „Focul viu” este aprins de feciori, fie în gospodăriile din sat, fie la stâni, acolo unde urmează să păşuneze animalele toată vara.

Datina, reprezentativă în calendarul pastoral, este un ritual arhaic, practicat până nu demult în majoritatea satelor româneşti din Maramureş, Apuseni, Ţara Zarandului, Câmpia Transilvaniei (Valea Mureşului, Turda).

„Există scrieri ale lui Ion Muşlea care atestă existenţa tradiţiei acestui foc viu şi în judeţul Cluj, ultimele mărturii aparţinând satului Bonţ (Fizeşul Gherlii) din perioada anilor ‘60-’70”, ne povesteşte etnologul Aurel Bodiu.

Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască. Prin frecarea a două lemne uscate, sau prin răsucirea unei nuiele, cu ajutorul unui vârtej, într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale „Focului viu”. După ce iasca se aprindea, era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul „Focului viu” are puterea de a "curăţa vitele" şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure "mana”.

După "purificarea" simbolică a turmelor, tinerii şi copiii care au asistat la ceremonialul „curăţirii prin fumul Focului viu” al vitelor, sar peste foc cu credinţa că acest rit îi va proteja de "rele şi necazuri", făcându-i "uşori şi sprinteni", peste an. „Purificarea" oamenilor şi a turmelor prin intermediul „Focului viu” echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu "biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară, asupra întunericului şi a frigului de iarnă". Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: "Focul viu" nu trebuie să se stingă niciodată", acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă. Se spune că la casa sau stâna cu "Foc viu "este mare noroc şi nimic rău nu se poate apropia”.

Stingerea focului reprezenta o adevărată problemă, iar recuperarea sa era foarte dificilă, din acest motiv, pedeapsa pentru cei care erau vinovaţi de stingerea/pierderea Focului viu era foarte aspră, aceştia fiind obligaţi să-l reaprindă, dar să dea şi câte o oaie grasă.

În Transilvania, când se aprindea Focul viu la stâni, turmele erau trecute prin fum sau peste flăcări, dar şi feciorii săreau peste acest foc, după care se organiza o petrecere cu sătenii prezenţi, împărţindu-se ca „ofrande augurale”: lapte, caş şi plăcintă cu brânză.

În judeţul Cluj, la Mărişel, mai dăinuie şi azi practici legate de „Focul viu”, termen pe care localnicii îl ştiu şi ca denumire a unei boli de piele (bube pe corp). Ei spun că această boală nu trece, decât dacă cel „bubat” este spălat cu apa în care s-au stins cărbuni din focul aprins conform ritualului.

Din cenuşa „Focului viu”, împreună cu diverse plante, lapte şi grăsime, unii ciobani ştiau să prepare leacuri pentru tratarea bolilor la animale şi oameni, dezvăluind astfel şi latura curativă a Focului viu, substitut simbolic al Soarelui.

Sângiorz - 23 aprilie

Din cele mai vechi timpuri, Sângiorzul se sărbătoreşte la o lună după echinocţiul de primăvară şi se spune că “ţine cheile cerului şi sloboade soarele să urce în tărie ca să aducă vara”.

În calendarul bisericesc, Marele Mucenic Gheorghe este celebrat la 23 aprilie, iar în iconografia ortodoxă apare ca un sfânt ecvestru pe un cal alb, ce simbolizează soarele şi puritatea celestă.

Sângeorzul reprezintă un vechi zeu al vegetaţiei, peste care biserica ortodoxă l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Sângiorzul şi Sâmedru sunt sărbători foarte importante în calendarul pastoral, acestea delimitând vara pastorală (între Sângiorz şi Sâmedru) de iarna pastorală (între Sâmedru şi Sângiorz.

Sângeorzul este apărătorul ţarinelor şi al vitelor, dezlegătorul rodului în toate, cel care “bate cu bici de foc codrul ca să înverzească şi sloboade norii ca să plouă”.

În ţinuturile carpatice, există o legendă care spune: “în vremea când era şi Sf. Gheorghe om pe pământ, toate apele de băut s-au fost oprit şi nu era decât un singur loc de unde trebuia să ia apă fiecare familie. Acel loc însă, era păzit de un balaur înfricoşător, care cerea în schimbul apei câte un suflet. Tot în timpul acela, sosise vremea ca să dea şi împăratul un suflet. El nu avea decât o fată pe care, deşi o iubea ca pe lumina ochilor, a gătit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, îndurându-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe să răpună balaurul. Împăratul, voind să-l răsplătească, i-a făgăduit fiica de soţie, dar Sf. Gheorghe a răspuns că lui nu-i este dat să se căsătorească, ci să-l slujească pe Dumnezeu, făcănd bine pe pământ”.

Această legendă nu este întâlnită numai în oralitatea populară, ci şi în iconografia religioasă şi îl înfăţişează pe mucenic ca pe un oştean frumos, ecvestru pe un cal alb, ucigând balaurul.

Odată cu legendele, se perpetuează credinţele şi practicile ca oamenii să se stropească cu apă “neîncepută” din fântâni şi izvoare, pentru a dezlega belşugul, să pună crengi de rug la porţi, să ungă uşile, poarţile, ferestrele şi hornul cu usturoi, închinindu-se lui Dumnezeu şi Marelui Mucenic, stăvilind în acest fel intrarea spiritelor malefice care bântuie noaptea.

La Sângiorz urcă oile la munte şi are loc «măsurişul laptelui», sau «ruptul sterpelor». După o iarnă fertilă între Sâmedru şi Sângiorz, urmează o vară sterilă, dar în care ovinele şi caprinele dau omului un randament economic maxim.

Această perioadă se încheie toamna la Sâmedru, când toate oile, împreună cu ciobanii lor, coboară în sate la iernat până primavăra următoare.

De Sângiorz, «…vreo 10-12 feciori, cu sau fără muzicanţi, umblă cu ”moroiu” prin sat. Moroiul este un fecior împodobit cu frunză verde de mesteacăn. Ceilalţi feciori sunt îmbrăcaţi în haine rele şi se vopsesc pe faţă cu funingine ca să nu fie recunoscuţi (un fel de măşti). Moroiul are în mână o ”jordoaie”, iar măştile au cofe pline cu apă. La fiecare casă strigă: Lele, ouă,/Că de nu te plouă! După ce li se dau ouă, măştile aruncă apă peste gazdă. Unii feciori, profitând de această distracţie, se urcă-n pod şi fură slănină. La terminarea udatului feciorii se aruncă în râu. Apoi merg la o fată sau la un fecior, unde se ospătează cu ”ratută” din ouăle adunate, după care urmează o petrecere cu muzicanţi, ca la Jocul satului. Acest obicei este un rit agrar. Prin versurile de mai sus, măştile invocă ploaia.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”.

Tradiții pascale în arealul transilvan

Maria Golban Șomlea

Tradiţii în Mărţişor

Martie este prima lună din calendarul roman şi a treia din calendarul  iulian şi gregorian şi este dedicată lui Mars, zeul războiului.

Rădăcina lingvistică a cuvântului originar se păstrează prin denumirile zonale: Mart, Mărţişor, Martiu, Germinar, Germinariu şi exprimă trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare şi încolţirea seminţei semănate.

În luna martie încep lucrările de primăvară: aratul, semănatul, curăţatul livezilor şi grădinilor, scoaterea stupilor de la iernat, retezatul fagurilor de miere (leac în medicina populară).

Indiferent dacă data sărbătorilor este fixă sau mobilă, acestea constituie un străvechi început de an agrar, cu obiceiuri de o mare frumuseţe.

Se spune că în martie:

•           vor fi ploi în atâtea zile în câte va fi negură;
•          câte zile va fi rouă, în atâtea va fi brumă după Sărbătorile de Paşti iar în august vor fi neguri care vor cauza stricăciuni holdelor şi poamelor;
•           de nu va ploua, va fi pâine din belşug;
•          de va cădea Pastele în această lună şi va ploua, atunci cincizeci de zile va ploua sau va fi înnorat;
•        în 21 ale lunii ziua este egală cu noaptea şi Soarele intră în semnul Berbecului, timp prielnic negoţului şi călătoriilor;
•         de va fi tunet când intră Soarele în acest semn atunci va fi frică între oameni.

1 Martie – Mărţişor – Baba Dochia

1 martie este ziua în care celebrăm venirea primăverii şi sărbătoarea specific românească: “Mărţişor”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în dimineaţa zilei de 1 martie,  mărţişorul era primit de copii de la părinţi, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se agăţa o monedă metalică de argint, sau uneori, de aur, se purta legat la mână, în piept, sau la gât. În funcţie de zona etnografică, mărţişorul era scos la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden), sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir, păducel, vişin, zarzăr, cireş etc.) şi agăţat pe ramurile înflorite, astfel, purtătorii Mărţişorului nu vor fi arşi de Soare în timpul verii, vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. 
Mărţişoarele se dăruiau în perioada echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă. Aromânii puneau Mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie.

Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de noroc şi fericire, de-aceea simbolurile tradiţionale sunt: trifoi cu patru foi, coşar, potcoavă sau inimă, la care se adaugă şnurul împletit din alb şi roşu. Firul roşu semnifică iarna, iar cel alb, primăvara.

Descoperirile arheologice ne arată că celebrarea primăverii în această zi, datează de acum opt mii de ani şi că pe vremea dacilor, simbolurile primăverii se confecţionau iarna şi se purtau doar, dupa 1 martie. În acele vremi, mărţişoarele erau constituite din mici pietricele albe şi roşii, înşirate pe o aţă, sau constau în monede atârnate de fire subţiri din lână, negru cu alb. În funcţie de tipul monedei, recunoşteai statutul social al celor care o purtau: aur, argint sau bronz. Dacii credeau că aceste amulete sunt aducătoare de frumuseţe şi fertilitate şi le purtau până când începeau copacii să înflorească, după care le atârnau de crengile acestora. Mărţişorul mai reprezintă şi funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului adunate într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara.

Prima zi de primăvară este şi ziua Babei Dochia, cea care reprezintă unul dintre importantele mituri româneşti.
Una dintre variantele acestui mit, povesteşte că, „Baba Dochia ar fi avut un fiu, pe nume Dragobete, care s-a căsătorit împotriva voinţei ei. Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, Baba Dochia a trimis-o la râu să spele un ghem de lână neagră şi să nu se întoarcă până când acesta nu se va face alb. Fata a spălat până au început să-i sângereze degetele, însă lâna, tot neagră a rămas. Disperată că nu se poate întoarce la barbatul iubit, fata a început să plângă. Plângea atât de tare, încât un fecior pe nume Mărţişor, a auzit-o şi apropiindu-se, a întrebat-o, ce s-a întâmplat? Fata i-a povestit, iar flăcăului i s-a făcut milă şi i-a oferit o floare roşie, cu care să spele lâna. Fata i-a mulţumit, a pus floarea în apă şi cu uimire a constatat cum lâna s-a albit. Bucuroasă, s-a întors acasă, unde a povestit ce i s-a întâmplat, numai că soacra nu s-a bucurat deloc, dimpotrivă a acuzat-o că feciorul Mărţişor ar fi iubitul ei. După această întâmplare, Baba Dochia a fost convinsă că a venit primăvara (altfel de unde să fi avut Mărţişor floarea?) şi a pornit cu turma spre munte. Pe drum, rând pe rând şi-a scos cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Numai că vremea s-a schimbat, a început să ningă, să sufle vântul şi să îngheţe totul, chiar şi Baba Dochia împreună cu turma ei. Legenda spune că aşa s-au format Babele din Munţii Bucegi, această mărturie vie a mitului românesc”.

O altă variantă arată, cum îşi începe Baba Dochia urcuşul pe munte, alături de Dragobete, fiul său. Pe drum, pentru că începuse o ploaie de nouă zile şi nouă nopţi, baba a început să-şi arunce cojoacele îngreunate de apă».

Tradiţia ne spune că vremea schimbătore de la începutul primăverii, se datorează Babei Dochia care-şi scutură cojoacele de ploaie sau zăpadă. Dochia se ceartă şi cu ciobanii, care-i spun că încă nu e vremea urcatului la munte, dar şi cu Marte, căruia-i vorbeşte foarte urât.  Supărat, Marte împrumută câteva zile urâte de la fratele lui mai mic Februarie, cu care o îngheată pe Baba Dochia.

Prima zi de primăvară semnifică şi intrarea în cele nouă zile ale babelor, când femeile îşi aleg una dintre acestea pentru a vedea cum le va fi norocul peste an.
Legendele Babei Dochia ne introduc în lumea satului românesc, la nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră, care aici redau, metaforic, opoziţia dintre Anul Vechi care moare şi Noul An care se naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi fertilitate. Precum Ursitoarele care torc firul vieţii pruncului la naştere, Baba Dochia toarce firul anului la naşterea timpului calendaristic, primăvara. Întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Babei Dochia carpatice -  zeiţa maternă, lunară şi echinocţială -  se poate afirma cu certitudine vechimea multimilenară a obiceiului.

Pusul babelor

Repartizarea celor nouă sau douăsprezece zile ale Babei Dochia persoanelor de sex feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu), pentru a afla cum le va fi firea de-a lungul anului, este cunoscută sub numele de Pusul Babelor. Criteriul cel mai obişnuit pentru împărţirea zilelor este vârsta participantelor. Firea, sufletul, dar şi norocul persoanei se aprecia în raport cu vremea din ziua aleasă.

Buruiana lui Marte

Urzica este prima plantă comestibilă a primăverii, culeasă şi este dedicată zeului Marte. Această plantă este leac apreciat pentru vindecarea bolilor, colorant vegetal, iar din fibrele ei textile, se confecţionau saci.

În vechime se spunea că urzica, fiind plantă sacră, trebuie mâncată în anumite perioade ale primăverii: Zilele Babei Dochia, Săptămâna Patimilor, Sâmbăta Paştelui şi altele.

Zilele Babei

Ciclu de nouă sau doisprezece zile, corespunzătoare cu zilele în care  Baba Dochia urcă la munte cu oile, este dedicat morţii şi renaşterii sezoniere a zeiţei agrare şi a timpului calendaristic în preajma echinocţiului de primăvară. Obiceiurile ş practicile magice de înnoire a timpului se concentrează, în prima zi a ciclului, 1 martie, numită zonal Dochia, Marte, Mărţişor şi în ultima zi, la moartea Dochiei, nouă martie, numită Moşi, Măcinici, 40 de Sfinţi.

Lăsatul secului de Paşte

Sărbătorile desfăşurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt despărţite simetric de noaptea Lăsatului de Sec în Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader.

Sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec este cunoscută sub diferite denumiri zonale: Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaiţe etc. şi păstrează anumite elemente care sunt specifice nopţii dintre ani.

În Săptămâna Nebunilor, prima parte a ciclului, timpul îmbătrâneşte şi se degradează: apar mascaţii, se aud cuvinte şi expresii licenţioase, se strigă fetele nemăritate, se întorc spiritele morţilor care sunt îmbunate cu pomeni (Sâmbăta Părinţilor, Moşii de Iarnă, Moşii de Piftii, Moşii cei Mari). Dar, momentul culminant al ceremonialului nocturn îl constituie arderea simbolică a divinităţii sezoniere, care e reprezentată de o mască din paie de grâu.

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viaţa intră în normal: spaţiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor şi focurilor rituale: roata de foc, Hodaiţele etc. Acum se fac urări de sănătate şi rod bogat, oamenii se împacă. etc. Nu lipsesc alimentele rituale: ouăle fierte sau coapte, piftiile, plăcintele, “cucii”, “brăduţii”, colivia lui Sântoader şi altele.

Caii lui Sântoader

După alungarea spiritului iernii, urmează un ciclu de 8 zile dedicat Cailor lui Sântoader, aceste reprezentări mitice hipomorfe care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paste. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale si practici magice, poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.

Sântoaderii sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Schiop.

Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu mearg la şezătoare.

Sesizăm consecinţa practică a acestor credinţe care pun capăt şezătorilor începute în noiembrie, la Filipii de Toamnă. În această perioadă încep muncile agricole, iar tinerii trebuie să se odihnească în nopţile care, treptat, se micşorează până la solstiţiul de vară.

Cu unele diferenţe zonale, tradiţia a fost consemnată pretutindeni în ţară.

Zilele împrumutate

„Zilele împrumutate” este denumirea generică a timpului schimbător din această perioadă: ninsoare, lapoviţă şi vânt, care urmează după zilele Babei. Aceste zile le sunt dedicate păsărilor de pădure (în special celor migratoare), Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului, sau mieilor care se nasc în această perioadă a anului (Ziua Mieilor). „Zilele împrumutate” primesc determinativul “zăpada”: Zăpada Berzelor, Zăpada Mieilor, Zăpada Rândunelelor etc., în raport cu condiţiile meteorologice.

Joile nepomenite

În opoziţie cu „Joile Pomenite” sau „Joile Nepomenite”, se află zilele bune de muncă pentru unele activităţi (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova). Acestea formează un ciclu de trei zile: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat) şi pentru cei care nu le respectă, acestea au un caracter nefast.

Vinerea Sântoaderului

Vinerea de după Lăsatul Secului de Paste îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de fetele nemăritate şi de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarbă cu întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: „Planta cunoscută sub numele de Iarba Mare sau Omanul era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paşti, să dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare şi pâine pământul în care a crescut şi-l invocau pe Sântoaderul cel Mare:

"Toadere, Sântoadere,

Dă cosiţă fetelor

Cât e coada iepelor!".

În Transilvania de sud, fetele culegeau astăzi, pentru scalda rituală, frunzele altei plante, Popelnicul, şi o invocau tot ca pe o divinitate:

"Popelnice, Popelnice,

Eu iţi dau pită cu sare,

Tu să-mi dai cosiţă mare!".

Se credea că Homanul sau Iarba Mare apăra casa de primejdii, oamenii şi animalele de molime. De aceea, rădăcina se păstra, peste an, agăţată la grindă, purtată la căciulă de bărbaţi, la maramă sau tulpan de fete şi neveste. Cu ea se afumau copiii bolnavi şi locuinţa pentru alungarea răului.

În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leşie din parlangină, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau nevestele şi fetele în sân. Spălarea şi aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în categoria fetelor de măritat. Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie”.
Sântoaderul cel Mare

Reprezentare hipomorfă, temută şi respectată atât de supuşii săi, Caii lui Sântoader, cât şi de oameni, Sântoaderul cel Mare este numit zonal şi Sântoaderul cel Şchiop. Prin comparaţie cu oamenii “însemnaţi”, consideraţi răi şi periculoşi, ţăranii români cred că şi divinităţile temute sunt şchioape: Filipul cel Şchiop, Şchioapa (numele Ursitoarei care urseşte rău la naşterea copilului), Sântoaderul cel Şchiop şi altele.

9 martie – Mucenicii

În calendarul popular, această zi este numită Măcinici sau Mucenici şi reprezintă începutul anului agrar celebrat la echinocţiul de primăvară, la hotarul dintre iarnă şi vară, dintre zilele aprige ale Dochiei şi cele călduroase ale Moşilor.

În ziua de Măcinici au loc două sărbători de înnoire: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, aceasta se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor.

Sfârşitul zilelor babelor este marcat de această zi, când femeile fac măcenici pe care îi numesc sfinţişori sau bradoşi. Aceştia se fac în formă de opt sau de albină, amintind, prin formele antropomorfe ale figurinelor din aluat, sacrificii preistorice. Măcenicii se duc la biserică şi se împart la săraci. Tot acum se face şi o turtă în chip de om fără ochi, care se dă copiilor să o mănânce cu miere pentru morţii care, din greşeală n-au fost pomeniţi peste an.

O legendă povesteşte: „un om semăna mazăre de ziua Sfinţilor Mucenici. Văzându-l aceştia s-au plâns lui Dumnezeu căruia i s-a facut milă de om şi i-a rugat să-l ierte,  sporindu-i recolta. Omul obţine o recoltă de 40 de ori mai mare,  iar în anul următor, cuprins de lăcomie, încearcă din nou acelaşi lucru, însă când Sfinţii i se plâng lui Dumnezeu, care le dă voie să-l pedepsească fiecare cu câte o săptămână de boală.

Tot acum se fac si focuri cu gunoiul strâns din casă sau din curte iar tinerii sar peste foc. Cu o cârpă arsă se afumă gospodaria şi este bine să se pornească aratul.

Focurile de măcinici

Îngroparea spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea focurilor rituale în dimineaţa zilei de Mucenici - 9 martie (pe stilul vechi), echinocţiul de primăvară.

Focurile de Măcinici au roluri apotropaice: purificatoare, fertilizatoare. Fiind aprinse la echinocţiul de primăvară (stil vechi), este de presupus că funcţia principală rito-magică a focurilor de Măcinici a fost sprijinirea Soarelui pentru depăşirea momentului critic al echilibrului între lumină şi întuneric.

Scenariul ritual din ziua de Măcinici este simbolizat de  câteva dintre obiceiurile acestei zile:

•       prepararea alimentelor rituale, denumite în funcţie de zone: Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi;
•      beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că în această zi e bine să bei 40 sau 44 de pahare cu vin;
•      deschiderea mormintelor şi porţilor Raiului pentru ca sufletelor celor „plecaţi” să se întoarcă printre vii;
•      aprinderea focurilor de Măcinici în curţi, grădini, în faţa caselor şi pe câmp;
•     purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la focurile de Măcinici;
•     prepararea turtei de Măcinici pentru aflarea norocului în noul an;
•     retezatul stupilor (scoaterea mierii de albine);
•     tăierea primelor corzi de viţă de vie ş.a.

Baterea pământului cu maiurile

Baterea pământului cu maiurile sau cu botele este o practică magică  pe care o efectuează copiii de Mucenici. Se spune că astfel se alungă frigul şi se scoate căldura din pământ, aduce sănătate şi noroc. În timp ce copiii lovesc pământul cu maiurile sau ciomegele, strigă:

“Intră frig şi ieşi căldură,

Să se facă vreme bună

Pe la noi pe bătătură!”

Prin anumite părţi se bate cu maiurile şi ciomegele în focurile aprinse prin grădini (Banat).

Uneltele cu care copii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura sau iarba sunt, de cele mai multe ori, făcute din aluat şi mâncate sacramental în ziua de 9 martie.

Beţia rituală

O reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii este obiceiul de a bea de Mucenici, 40 sau 44 de pahare cu vin. Se crede că vinul băut acum, de-a lungul anului se transformă în sânge şi putere de muncă.

Dacă cineva nu poate să bea atâtea pahare cu vin, trebuie să guste, sau cel puţin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia.

 Ziua cucilor

„Cucii” este denumirea ceremonialului de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului din prima zi după Lăsatul Secului de Paste. Feciori şi bărbaţi tineri, mascaţi, bat ritual cu opinca, acest lucru constituind o practică  magică atestată doar în sudul ţării. Participanţii acordă o importanţă deosebită mascării în cuci, confecţionării glugii, pe care o lucrează cu multă iscusinţă. Îmbrăcaţi în fuste (ca femeile), cu gluga pe cap, cu un băţ în mână şi un clopot mare în spate, „Cucii” aleargă în prima dimineaţă după Lăsatul Secului (uneori în ziua Lăsatului de Sec), după copii, fete, femei, bărbaţi, pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau la pământ. Spre amiază, luau câte o nuia de care legau o opincă, apoi continuau alergăturile şi alte „lovituri” la spatele curioşilor. Seara, cucii merg în grup, din casă în casă, pentru a face horă în fiecare curte.

Credinţele localnicilor despre cuci:

•     cel ce se face cuc trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind, se va face diavol;
•     fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să-i afume pe cei fricoşi;
•     dacă cineva nu primeşte o lovitură de la „Cuci” în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an.

Cucul, pasărea-oracol atestată şi la vechii greci, avea un rol purificator: masca cucului alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele şi nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă. Totodată, masca reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului.

Zilele Moşilor

După Zilele Babei Dochia, între Măcinici (9 martie) şi Alexii (17 martie), urmează un ciclu de 9 zile, perioadă în care vremea este relativ frumoasă. Acest ciclu este numit Zilele Moşilor. Dacă în acest interval apar zile friguroase, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt, acestea sunt numite, generic, „zile împrumutate”.

17 martie – Alexiile, Ziua peştelui

Această zi este sărbătoarea pescarilor, sinonimă cu Alexiile, are dată fixă şi este dedicată peştelui. În această zi, pescarii nu ies la pescuit, ajunează sau prind un peşte mic, îl descântă şi îl mănâncă în stare crudă.

Reprezentare mitică sezonieră, Alexie este numit patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi sau sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. Despre acesta se spune că ar încălzi şi ar deschide Pământul la 17 martie pentru a slobozi vietăţile pe care, tot el le-a închis la Ziua Crucii (14 septembrie).

Apariţia şi dispariţia vieţuitoarelor se întâmplă la cele două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă. Sărbătorile populare de la 17 martie şi 14 septembrie funcţionează ca hotare calendaristice care delimitează anotimpurile de bază ale anului: vara şi iarna.

O legendă spune: „Omul având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o lacră, apoi l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, lacra. Instantaneu, gândacii, lăcustele, insectele se răspândesc pretutindeni, în apa mării, în nisip, prin  ierburi, în copaci. De-atunci, nu numai Pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii si gângănii. Iar pe Alexie, pentru că nu a ascultat, Dumnezeu l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate”.

La Alexie se curăţă ogrăzile, tarlalele şi oboarele, se aprind focuri prin grădini şi livezi, se înconjoară casele şi acareturile cu tămâie, pentru alungarea jivinelor şi insectelor, se leagă tulpinile pomilor fructiferi cu paie, să nu se caţere omizi pe crengi, se sună din clopoţel sau se face zgomot bătând din fiare vechi, pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele, broaştele (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat).

Zăpada berzelor

Ninsoarea care cade după încheierea Zilelor Babei este dedicată berzelor, primele păsări migratoare care poposesc primăvara la noi în ţară,  iar cea din perioada următoare, poartă numele altor păsări migratoare:  Zăpada Cucului, Zăpada Rândunelelor, Zăpada Sturzului. Această tradiţie este atestată în ţinuturile extracarpatice: Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia.
19 martie (2016) - Sâmbăta Sfântului Teodor/Sântoaderul - are loc în prima sâmbătă a Postului Mare.
În Panteonul românesc se formează alaiul Sântoaderului cel Mare, „Caii lui Sântoader” - reprezentări mitice hipomorfe. Se spune despre aceștia că sunt feciori voinici, cu coadă de cal în cioareci şi copite în opinci, îngeri în formă de cal sau cai furioşi, care interzic şezătorile şi petrecerile din timpul „Câşlegilor”, apar în nopţile din săptămâna aceasta în grupuri de câte 5-12 și pedepsesc fetele care lucrează în zilele lor de celebrare, jucându-le până le omoară. Pentru a se feri de ei, în aceste nopţi, fetele se închideau în case şi întorceau vasele cu gura în jos (pentru ca aceştia să nu se ascundă acolo). Împreună cu Baba Dochia, se spune că aceștia aduc vara iar cu Moş Nicolae, păzesc soarele să nu se refugieze în tărâmurile de miazănoapte şi să lase Pământul fără lumină şi căldură.
Dintre toţi caii lui Sântoader, cel mai periculos este Sântoaderul cel Şchiop sau cel Mare.

 21 martie - Ţâr înainte – Ţâr înapoi

Denumirea populară a echinocţiului este „ţâr înainte – ţâr înapoi” şi reprezintă fenomenul astronomic din 21 martie, adică echinocţiul de primăvară (sau 23 septembrie, echinocţiul de toamnă).

25 martie –Blagoveştenia, Ziua cucului

“Bunavestire”  sau “Blagoveştenia” este considerată cea mai mare sărbătoare echinocţială a lunii martie. În această zi, Arhanghelul Gavril i-a anunţat Fecioarei Maria “miraculoasa concepţie”, spunându-i: “Bucură-te Fecioară, cea plină de har, binecuvântat este rodul pântecelui tău…”.

În tradiţiile populare româneşti, această sărbătoare este considerată aproape tot atât de importantă precum Naşterea Domnului sau Paştele.

Mai era numită şi zi a dezlegării primăverii, pentru că de-acum încolţeşte iarba, înmuguresc pomii, are loc un nou început: în această zi sosesc rândunelele, iar cucul începe să cânte.

În ajunul Blagoveşteniei, oamenii îşi deretică locuinţele şi gospodăriile, aprind ruguri în livezi şi la raspântii de drumuri, înconjoară de trei ori casele şi grajdurile, afumându-le cu tămâie în oale de lut, pentru a alunga relele din preajma familiei şi a gospodăriei.

În satele din Transilvania, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, se afumă pomii din livezi, pentru a fi feriţi de dăunatori şi pentru a avea rod bogat, pe când în vestul ţării se practică ritul de “ameninţare a pomilor” printr-un dialog între om şi pom, în credinţa că se provoacă îmbelşugată rodire.

Purificarea prin foc se asociază şi cu purificarea prin apă: femeile păstrează “apă de omat” cu care se spală pe faţă, stropesc locuinţele şi zestrea casei, oamenii şi animalele din gospodărie.  “Apa de omăt”  se păstrează şi pentru leac în cazul durerilor de cap, sau pentru deochi ori strigoi.

La vederea primelor rândunele, fetele se spală pe faţă cu lapte, sau apă de omat, într-un gest de purificare magică, cerâd frumusete şi curăţenie “la trup şi cuget” ca albul zăpezii, al laptelui sau al ghioceilor.

Magica purificare prin foc şi apă se mai asociază şi cu vacarmul de tălăngi, care se presupunea că alungă spiritele necurate. Feciorii înconjurau casa de trei ori, făcând zgomot cu tălăngi şi lanţuri, grăind:

“Fugiţi şerpi,

fugiţi broaşte

că v-ajung blagodatele

şi v-or rupe spatele”.

Tot în această zi se altoiesc pomii, se scot stupii de la iernat, iar turmele de oi se stropesc cu ”apă de omăt”, se afumă cu tămâie pentru a alunga boala şi a fi fertile.

Această zi, din apropierea echinocţiului de primăvară, se mai numeşte şi “ziua cucului”. Astăzi se provoacă ”forţa oraculară” a cucului, cerându-i să spună câţi ani va trăi cel care întreabă, iar cucul aduce bucurie de viaţă lungă celui ce îi cântă, sau tristeţe dacă pasarea zboară fără să cânte.

“Cucule, să-mi spui cinstit

Câţi ani mai am de trăit?”

Simbolul suprem al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii: naşterea (primul cântat) şi moartea (ultimul cântat). De aceea, el are tainice legături cu viaţa omului.

Se spune că e bine ca atunci când auzi cucul pentru prima oară în an, să ai bani la tine pentru “a-ţi spori norocul”.

Locul unde se aude întâia dată cântul cucului, în raport cu poziţia celui ce-l ascultă (în spate, în faţă, în stânga, în dreapta), sau locul unde este aşezat (pe o ramură uscată, pe o movilă, pe o grămadă de gunoi), repetabilitatea cântecului etc. reprezintă  influenţe benefice: noroc, sănătate, căsătorie, sau malefice: boală sau moarte.

În folclorul românesc, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâhar, haiduc, părinte, soţ, ibovnic etc. dar pentru că este considerat simbol al primăverii, al timpului frumos şi al dragostei, îi sunt iertate toate.

În cântecele de dor şi jale, cucul este o sursă de inspiraţie melancolică, iar în creaţiile a căror temă este despărţirea fraţilor sau a soţilor, amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Prin cântecul său, cucul prevesteşte  venirea primăverii, dar şi norocul omului pe acel an. La auzul primului cânt al cucului, e bine să fim veseli, curat îmbrăcaţi, şi cu bani în buzunar.

Prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, cucul marchează succesiunea a două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: “Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta şi cântă necontenit de la Bunavestire până la Sânzâiene sau până la Sânpetru”.

Conform tradiţiei, la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare, apoi glasul său este înlocuit cu cel al ciocârliei şi al privighetorii, chiar dacă numele îi rămâne cântat în doinele româneşti, colinde, proverbe şi zicători, sau este transpus simbolic în arta populară pe cămăşi, catrinţe, ştergare, obiecte sculptate în lemn, sau pe oale de lut.

În ornitologia românească, nu este nici o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe.

Pretutindeni, duce sau aduce cu el dorul de viaţă şi speranţa că după fiecare sfârşit, există un nou început.

Barza  

Odată cu venirea primăverii, sosesc păsările migratoare, printre care  şi barza, purtătoare a multor semne şi simboluri:

•     dacă berzele pleacă din vreme, se spune că iarna va fi grea şi lungă;
•     dacă berzele pleacă târziu, oamenii spun că iarna va fi scurtă şi călduroasă;
•    se spune despre cine vede barza, că rămâne singur, mai cu seamă fetele şi feciorii (necăsătoriţi) ;
•   dacă se aprinde undeva o casă, barza vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul.

Lipsind din peisajul rural pe timpul iernii, barza deţine valoare calendaristică şi meteorologică. Este o pasăre aşteptată cu nerăbdare şi primită ca un oaspete drag.

Legenda brânduşii

„Brânduşa de primăvară şi brânduşa de toamnă au fost două surori frumoase, alungate în frig de mama lor vitregă: pe una a alungat-o într-o primăvară timpurie iar pe alta într-o toamnă târzie. Văzându-le necăjite, Dumnezeu le-a prefăcut în flori. De-atunci ele se tot caută, fără să se poată întâlni vreodată. Una, floarea celor vii, înfloreşte primăvara, iar cealaltă, floarea celor morţi, înfloreşte toamna.

Se spune că cine va aduna brânduşe de primăvara şi le va uni în cunună cu cele de toamnă, ca ele să-şi spună dorul, apoi le va da drumul pe apă, face o faptă bună, pentru care Dumnezeu îi va ierta multe păcate”.