VETA BIRIS: reveriile pământului

Am citit recent o carte surprinzătoare,căci e emoţionantă în sensul cel mai concret al cuvântului. E semnată de Ion Moldovan şi se numeşte Veta Biriş. Cântecul vieţii. Avem de-a face de fapt cu un amplu interviu, respectiv cu o confesiune a celebrei interprete de muzică populară. Am descoperit cu uimire modelul uman al unui artist, modelul aproape anacronic în contemporaneitate. Fără emfază, cu o modestie de un firesc plin de candoare, Veta Biriş îşi pune sufletul pe masă. Şi înţeleg aici prin suflet acel amestec omogen şi imponderabil de sensibilitate, bun-simţ, sinceritate şi ingenuitate, care constituie centrul vital al unui caracter. Confesiunea are intensitatea calmă a bucuriei de a fi în această lume împreună cu ceilalţi. Sentimentul prezenţei în existenţă, în orizontul moralei şi al afectivităţii, devine o filosofie de viaţă practică pentru Veta Biriş. Trăieşte-ţi clipa - iată esenţa acestei filosofii deloc hedoniste însă, întrucât ea aparţine unui cod cultural tradiţional, fundamentat pe etica muncii, şi a credinţei şi a responsabilităţii. Atât de organică îi este o asemenea mentalitate, încât artista nu a părăsit niciodată satul, locul său matricial. Există o nobleţe greu de definit în această sfidare şi care nu aparţine unei eventuale psihologii de inadaptat în mediul urban. Cred, mai degrabă, că Veta Biriş are un foarte dezvoltat sentiment al apartenenţei, o sensibilitate intensă a locuirii spaţiului originar, iar această sensibilitate a cristalizat în vocaţie artistică. Pentru Veta Biriş tradiţia cu valorile sale nu se constituie ca o nostalgie; ele sunt o substanţă mereu prezentă, sunt ambianţa sa psihică şi corporală. N-are importanţă dacă astăzi satul cunoaşte un proces de de-ritualizare. Trăind încă acolo, Veta Biriş îşi trăieşte satul ei, real şi oniric, prozaic şi mitic. Ea locuieşte, astfel, în chip creator arhaitatea. Din acest instinct artistic al locuirii s-a născut originalitatea uimitoare a vocii sale, căci, dincolo de talentul natural, se poate identifica în melosul său (“componentul melodic al muzicii”) o anumită vibraţie elementală, structural poetică şi care ţine de reveriile fundamentale ale materiei. În cartea amintită am dat peste acest pasaj, o mărturisire care pentru un psihanalist al imaginarului este extrem de sugestivă: “La ţară, în vremea copilăriei mele, casele aveau pe jos pământ, care mai crăpa. Atunci făceam tot din pământ luat din curte un fel de noroi cu care astupam crăpăturile de pe faţa casei, cum se spune la noi. După ce se usca lipitura, cerneam nisip deasupra. Vreau să spun că au trecut ani de atunci, dar şi azi, uneori, simt mirosul acela de pământ amestecat cu apă… şi mă simt atât de bine atunci. Este ca o adiere de ceva curat”… Nu atât evocarea unui obicei şi a tipului de civilizaţie care l-a produs contează. Senzaţia persistentă de pământ reavăn care constelează o imagine a răcorii salubre dobândeşte o neaşteptată semnificaţie. Este vorba întrucâtva despre expresia unui subconştient care activează o consistentă reverie a pământului, căreia i se asociază aceea a casei originare. În mirosul fascinant al lutului şi în adierea lui curată trebuie să descifrăm intimitatea casei arhetipale, care este casa copilăriei. Reveria pământului ca element primordial rămâne definitorie pentru sensibilitatea Vetei Biriş. Pe ea se va altoi şi religiozitatea creştină. Altfel spus, reveriile pământului şi ale casei originare sunt infuzate de un sentiment religios în cântecele Vetei Biriş. Succesul formidabil al interpretei se datorează în cea mai mare măsură acestei sensibilităţi ambivalente. Cântecele sale au forţă şi energie telurică, mireasmă subtil – reavănă de pământ, pe de o parte, iar pe de alta, un fluid molcom de spiritualitate luminoasă. Dar, mai presus de orice, ele induc ascultătorului acea presantă şi indicibilă nostalgie a apartenenţei. Când cântă Veta Biriş ţi se face un dor alarmant şi covârşitor de acasă, de un cuib oniric pe care îl avem fiecare refulat într-un cotlon al memoriei. Iar în geografia mare şi reală, când Veta Biriş cântă Cântecul Iancului (“Sus, sus, sus la munte sus), fiecărui român i se face dor de Ardeal, de spaţiul matricial al românităţii. Cântecul, deşi vechi, îi aparţine în mod definitiv, căci doar sensibilitatea interpretei putea să-i dea această expresivitate iradiantă, vehementă şi neliniştitoare totodată. I s-a spus, pe bună dreptate, cântec patriotic, însă generaţia mea îl percepea în anii ’70 ca pe un cântec subversiv politic. Nu ştiu exact ce e: doină, imn şi elegie, un soi de priceasnă păgână?! El continuă să mă fascineze, aşa ca şi vocea de piatră diafană a Vetei Biriş. Petru Poantă