SPIRITUL GRÂULUI ŞI OBICEIUL CUNUNII LA ROMÂNI

În calendarul muncilor agrare, miezul verii este momentul propice pentru seceriş. În tradiţia populară, această perioadă a consacrat unul dintre cele mai fecunde, simbolic, obiceiuri ale anului: sărbătoarea încheierii secerişului.

Înainte, însă, de a-i descifra structura simbolică şi de a vedea în ce constă ceremonialul acesteia în tradiţia autohtonă, trebuie precizat că obiceiul îşi are originea în credinţele şi ritualurile agrare, prin practicarea cărora omul primitiv căuta să stabilească o relaţie favorabilă între el şi puterile sacre, manifestate în recoltă, pentru ca, astfel, să asigure generarea lor periodică, după cum explică Mircea Eliade.

Obiceiurile secerişului, ne spun cercetătorii, s-au născut din credinţa în existenţa unui spirit al grâului care, în timpul seceratului, se ascunde în ultimele spice. Conform “gândirii primitive”, el trebuie protejat, întrucât, pe de o parte, simbolizează sfârşitul unui ciclu vegetal, iar, pe de alta, asigură renaşterea, respectiv recolta viitoare.

Diversitatea şi bogăţia ceremonialurilor legate de spiritul grâului (numit în nordul Europei muma grâului sau fecioara grâului) sunt extraordinare, iar o descriere minuţioasă a lor se află în Creanga de aur, de J.G. Frazer (vol. III, Buc., 1980, col. BPT).

Obiceiul cunoaşte o serie de transformări, identificate cu precizie de Nicolae Bot într-unul dintre studiile asupra acestei teme, publicat ca “Prefaţă” la antologia Cântecele cununii (Buc., 1989), urmându-l, în bună parte, pe eminentul folclorist Ion Ionică, al cărui volum Dealu Mohului. Ceremonia agrară a cununii în Ţara Oltului (1943, reeditat în 1996) rămâne o lucrare de referinţă. Iată concluzia lui N. Bot: “Pentru a ocroti spiritul grâului, refugiat în ultimele spice, se pare că, în forma cea mai veche, atât la noi, cât şi la alte popoare, acestea se lăsau pe holdă nesecerate, cu credinţa că, astfel, se transmite puterea de rod la noua recoltă. Într-o fază următoare, au fost tăiate şi aduse acasă sub formă de mănunchi sau snop, iar apoi, în ultima fază, sub forma unui obiect ritual (cunună, cruce, peană, buzdugan) pentru a fi apărate de distrugere şi, probabil, pentru a se putea împărtăşi din puterea lor şi gospodăria (...). Prin urmare, spicele nesecerate ar reprezenta forma originară, cununa etc. - forma cea mai evoluată a lăcaşului puterii de rod a grâului” (op. cit., pag. 7).

În sfîrşit, să mai remarc, citându-l pe J.G. Frazer, că obiceiurile secerişului aparţin păgânismului primitiv “preistoric”, astfel că “ritualurile sunt mai degrabă magice decât propiţiatorii. Cu alte cuvinte, ţelul dorit se atinge nu obţinînd bunăvoinţa divinităţilor prin sacrificii, rugăciune şi proslăvire, ci prin ceremonii despre care se crede, aşa cum am mai explicat, că influenţează cursul naturii direct, prin simpatie fizică sau prin asemănarea între ritual şi efectul pe care acesta ar urma să-l producă” (op. cit., pag. 245).

Se înţelege că, ulterior, în evoluţia obiceiurilor s-au infiltrat diverse elemente ale religiei creştine care au influenţat şi simbolismul acestor obiceiuri.

Deocamdată, ne întoarcem la subiectul propriu-zis al însemnărilor de faţă: obiceiul cununii şi cântecele sale. Sub forma de ceremonial bine codificat, el este specific Transilvaniei, cum atestă cercetările de teren. Există un scenariu întrucâtva tipizat şi descris aproape identic de către toţi specialiştii (folclorişti, etnologi, antropologi etc.), de la Simion Florea Marian şi Tudor Pamfile, pînă la Ovidiu Bârlea, Mihai Pop ori Valeriu Butură.

O formalizare mai riguros conceptualizată întâlnim în cartea amintită a lui Ion Ionică. Terminologia acestuia e preluată şi acceptată (cu indicarea sursei) de Nicolae Bot în studiul citat, ceea ce însă nu face Mihai Pop în cartea sa Obiceiuri tradiţionale româneşti (1976, reed. 1999), considerată un reper fundamental în specialitate.

Aşadar, scenariul obiceiului de la terminarea secerişului e constituit din următoarele elemente şi acte rituale: obiectul ritual, cântecul ritual, un ansamblu de acte rituale (alaiul) constând din purtarea cununii, udarea cununii, jocul cununii şi o masă rituală. Ceremonialul este complet numai în cazul seceratului cu clacă sau cu secerători plătiţi, nu şi în al celui familial.

E de menţionat apoi că obiectul ritual, care reprezintă punctul central al ceremonialului, are denumiri diferite de la o zonă la alta (cunună, buzdugan, cruce, peană) şi, evident, forme diferite, sugerate de termenii înşişi.

Acum, să urmărim pe scurt momentele de desfăşurare a obiceiului, în speţă a celui cu clacă şi cu plată, în care este implicată multă lume. După terminarea seceratului avea loc împletirea cununii din spicele cele mai frumoase, din ultimul snop ori dintr-o fîşie de holdă nesecerată. De regulă, cununa era împletită de fete tinere.

În unele locuri, ea se aducea între secerători, care jucau o horă înainte de a o preda celor care o vor purta până la casa gospodarului. Purtatul cununii reprezintă o parte foarte importantă a ceremonialului şi se realizează în cadrul unui alai întotdeauna sărbătoresc. Cununa e purtată fie de o fată, fie de un fecior, în funcţie de specificul zonei. Dar, oricum, protagoniştii sunt aleşi după anumite criterii: curăţenie rituală, în cazul fetei, sau prestigiu masculin, în cazul feciorului.

Alaiul mai era compus şi dintr-o ceată de muzicanţi şi un “cor” al fetelor secerătoare care, pe parcursul drumului, cântau cântecul cununii:

De unde cununa vine

Rămân ţarinile pline De unde cununa pleacă Rămâne ţarina-ntreagă.

Deschide gazdă poarta

Că vinim cu cununa Cununa trebe udată Fata trebe maritată...

Drumul cununii poate fi segmentat: de la holdă la marginea satului, prin sat şi la casa gospodarului (cf. Nicolae Bot), fiecărui interval fiindu-i caracteristice anumite acte rituale, dintre care cel mai profund în semnificaţii rămâne udatul cununii, care se produce din abundenţă prin sat, dar şi la casa gazdei. “La români, spune Nicolae Bot, dintre toate actele ritualice de la cunună, udatul are vitalitatea cea mai pronunţată şi răspândirea cea mai mare (...). Principala semnificaţie a udării cununii este asigurarea rodului bogat prin provocarea ploilor la vreme, dar şi sporul în grâul secerat” (op. cit. pag. 10).

Itinerariul acesta cuprinde şi câteva secvenţe cu jocul cununii (la holdă, la marginea satului, la casa gazdei), jocul având şi el, la originea obiceiului, o funcţie fertilizatoare.

Ultimul act al ceremonialului îl constituie petrecerea, cu joc, de la locuinţa gospodarului, unde, desigur, se cântă, cu urări, şi cântece ale cununii.

În tot acest complex de credinţe, practici ritualice şi simboluri, fără îndoială că simbolismul cel mai bogat este al cununii însăşi. Ea simbolizează spiritul grîului de care vorbeam la început, puterea de rod a acestuia, drept pentru care, în societatea arhaică, ea reprezenta un obiect magic, boabele sale fiind amestecate în grâul de sămânţă ca să perpetueze fertilitatea şi fecunditatea viitoarei recolte. Întrebuinţările ei, cu scopuri fertilizatoare, sunt însă mult mai diverse. Mai consemnez doar că ea apare şi în ritualul de nuntă, precum şi în obiceiul colindatului, prin folosirea grâului din cunună la colacii pentru colindători sau prin aşezarea cununii peste colacul pregătit pentru colindători.

Referitor la structura simbolică a asocierii dintre cunună şi colac, Traian Vedinaş a scris un studiu extrem de interesant în cartea Sistemul culturii tradiţionale (editată de Centrul Judeţean al Conservării şi Valorificării Culturii Tradiţionale Cluj, în 2000).

Evident, ar fi de discutat în continuare şi despre cântecele de seceriş sau cântecele cununii, însă este un subiect foarte vast care presupune o tratare separată. Menţionez doar că ele au fost antologate de Nicolae Bot în volumul amintit, fiind în total 352 de variante; un tezaur fabulos. S-ar mai pune, totuşi, o problemă: obiceiul cununii s-a pierdut oare pentru totdeauna, iar o eventuală reactivare a sa să nu mai fie posibilă decât sub forma demitizată şi desacralizată a unui simplu spectacol? În mentalitatea rurală contemporană să nu mai existe nici o rezervă de sensibilitate magică?! Eu îndrăznesc să cred că nu-i exclusă resacralizarea obiceiului, dacă ar fi “reactivat” şi asta, cu precădere, pe fondul spiritualităţii creştine. În fond, de ce nu ar mai putea crede omul în spiritul grâului?!

Maria Dan Golban

Tradiţii şi credinţe de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

În calendarul popular, credinţei ortodoxe i se suprapun o serie de obiceiuri, tradiţii şi credinţe. Conform acestora, sărbătoarea Constantin şi Elena este socotită începutul verii. Ziua le este dedicată păsărilor şi este numită Constantin Graur, sau Constandinul puilor. După ce la Sf Vlasie li s-au dezlegat glasurile, iar de Dragobete şi-au construit cuiburi şi s-au împerecheat, în această zi păsările îşi învaţă puii să zboare.

Această zi se „ţine” prin nemuncă, altfel crezându-se că recoltele vor fi distruse de păsări, iar graurii vor mânca strugurii.

În viaţa satului, până în această zi se mai seamănă porumb, ovăz şi mei, crezându-se că tot ce se va semăna apoi se usucă.

Tot în această zi se hotărăsc ciobanii, locul unde se vor face stânile, se măsoară şi se înseamnă pe răboj laptele de la oile fiecăruia. 

Femeile înlătură, cu aghiasma şi tămâie, duhurile necurate. Tot cu rol apotropaic, sătenii aprindeau un foc mare prin fumul căruia erau trecute oile “ca să fie ferite de rele” pe timpul cât vor fi la stână.

Se spune despre cine lucrează în această zi că va avea necazuri, i se vor arde grânele pe câmp, iar uliul îi va mânca puii.

În această lună, în ziua a douăzeci şi una, pomenirea sfinţilor, măriţilor, de Dumnezeu încoronaţilor şi întocmai cu apostolii, marilor împăraţi Constantin şi mama sa Elena.

Acest mare între împäraţi, fericitul şi pururea pomenitul Constantin, a fost fiu al lui Constanţiu, care se numea Clor, şi al cinstitei Elena. Constanţiu a fost nepot de fiică lui Claudiu cel ce a împărăţit în Roma mai înainte de împărăţia lui Diocleţian şi a lui Carin. Acest Constanţiu, după ce a fost primit de Diocleţian şi de Maxenţiu Erculiu ca să fie părtaş al împărăţiei lor, când Maximian Galeriu dimpreună cu alţi prigonitori, cu tărie ridicaseră prigonire asupra tuturor creştinilor, el singur întrebuinţând blândeţea şi mila, mai vârtos pe cei ce se luptau pentru credinţa lui Hristos îi întrebuinţa sfetnici şi părtaşi ai slujbelor împărăteşti. Învăţând el buna cinstire pe Constantin fiul său cel iubit, care după acestea s-a numit întâiul împărat al creştinilor, l-a lăsat moştenitor al împărăţiei sale, în insulele Britaniei. După ce Constantin a fost înştiinţat de lucrurile necinstite, desfrânate, pierzătoare şi proaste, pe care le făcea în Roma, Maxenţiu, fiul lui Erculiu, şi îndemnat de dumnezeiasca râvnă şi chemând pe Hristos împreună oştilor, a pogorât împotriva lui Maxenţiu. Deci, văzând Dumnezeu curăţenia sufletului lui i s-a arătat mai întâi în somn, după aceea în amiaza zilei, închipuind semnul Crucii scris cu stele: , l-a arătat lui şi celor ce erau vrednici. Deci, îndrăznind în chipul cinstitei Cruci şi făcând cu aur semnul Crucii pe arme, a mers la Roma, şi pe însuşi pierzătorul Maxenţiu l-a aruncat în râul Tibon, înecându-l lângă podul Milvia, şi aşa a izbăvit pe cetăţenii Romei de tirania acestuia. Atunci marele Constantin, pornindu-se de la cetatea romanilor şi mergând pe cale voia să zidească o cetate pe numele său în Ilion, unde se zice că a avut loc războiul Troienilor cu elinii; însă a fost oprit prin dumnezeiasca înştiinţare şi i s-a poruncit de la Dumnezeu ca mai de grabă în Bizanţ să-şi zidească cetatea. Deci, urmând voii celei dumnezeieşti, a zidit această de Dumnezeu păzită cetate pe numele său, pe care a şi adus-o lui Dumnezeu ca pe o pârgă a credinţei sale. Şi deoarece căuta scumpătatea credinţei celei din vremea noastră, a adunat în Niceea arhierei din toate părţile, prin care s-a propovăduit credinţa ortodoxă, şi Fiul a fost recunoscut deofiinţă cu Tatăl, iar Arie şi cei împreună cu el au fost daţi anatemei, dimpreună cu hula lor. A trimis încă şi pe maica sa Elena la Ierusalim pentru căutarea cinstitului lemn pe care a fost pironit cu trupul Hristos, Dumnezeul nostru; apoi, aceste părţi de lemn sfânt au fost mutate, adică o parte a fost aşezată chiar în Ierusalim, iar cealaltă parte a adus-o în împărăteasca cetate.

Împărăteasa Elena, după ce a ajuns la Constantinopol, şi-a săvârşit viaţa; iar marele Constantin, împodobind cetatea cu înnoiri şi cu prăznuiri, şi puţin ceva trecând peste patruzeci şi doi de ani ai împărăţiei sale, şi începând războiul cu perşii, şi în oarecare sat lângă Nicomidia fiind, s-a mutat către Domnul, şi a fost adus în cetatea sa, unde a fost primit cu evlavie şi cu prea încuviinţate întâmpinări, a fost aşezat în biserica sfinţilor apostoli. Şi a împărăţit în Roma cea Nouă în anul de la zidirea lumii, cinci mii opt sute optsprezece; iar de la venirea cea în trup a Mântuitorului nostru Dumnezeu trei sute treizeci şi şapte, fiind al treizeci şi doilea împărat de la August.

Sursa: http://www.calendar-ortodox.ro/luna/mai/mai21.htm

Scenariul ritualic la început de Primăvară

Pe parcursul ciclului cosmogonic, început cu o săptămână înaintea Lăsatului de Sec şi continuând cu Săptămâna Cailor lui Sântoader, se desfăşoară un adevărat scenariu ritual de înnoire a timpului.
Ultima săptămână din perioada „de dulce” dinaintea Postului Paştilor este denumită zonal Săptămâna Albă, Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Nebunilor şi este perioada în care mai este permis doar consumul lactatelor şi al ouălor. Nu mai sunt permise căsătoriile, spunându-se că „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor dau zor ca să se căsătorească acum".
Ceremonialurile desfăşurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt despărţite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Vilitul, Alimorii, Hodăile etc. Astfel, în această noapte, cetele de feciori ai comunităţii săteşti, aflaţi pe dealurile din împrejurimi, dialogau satirizând comportamentul imoral al tinerilor, în special al fetelor nemăritate şi al feciorilor rămaşi tomnatici. Practica era însoţită de rostogolirea de pe culmi a unor roţi de foc, gest ritualic purificator. La fel ca în cazul Brişcălitului din Câmpia Transilvaniei, sau al altor obiceiuri cu scop moralizator, observăm şi de această dată rolul cetelor de feciori, acela de tribunal al satului.
Practică ceremonială atestată în aproape tot arealul transilvan, în câteva subzone entografice de pe Valea Someşului se desfăşoară în intervalul Sf. Nicolae – Anul Nou sub denumirea Vilit, în Alba are loc la intrarea în Postul Paştilor sub denumirea Hodăi, iar în Hunedoara şi Sibiu, tot la Lăsatul Secului, dar sub denumirea Alimori. În unele sate ale judeţul Cluj, obiceiul purta numele Strigarea peste sat, aspect confirmat şi în satele comunei Aghireş la întâlnirea echipei noastre de cercetare cu sătenii locului (Dâncu, Ticu-Sat).
Pe lângă funcţia moralizatoare dată de rolul cetelor de feciori, obiceiul are şi valenţe purificatoare, roţile de foc purificând atât spaţiul cât şi membrii comunităţii la început de An Agrar, dar şi de a ajuta Soarele să se înalţe pe boltă în crugul său cosmic.
Cea de-a doua parte a ciclului este numită Săptămâna Caii lui Sântoader şi este dedicată acestor reprezentări hipomorfe, care se spune că au puterea de a purifica timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului. În această perioadă au loc practici de purificare, de aşezare şi de liniştire după perioada Câşlegilor, a Săptămânii Nebunilor şi a nopţii prinderii Postului Paştilor.
În viaţa tradiţională a satului românesc, liniştea era adusă cu ajutorul Sântoaderului, acest temut personaj mitic.
Primele două zile ale acestei săptămânii erau denumite Lunea curată şi Marţea vaselor şi erau dedicate spălării vaselor cu leşie şi schimbării celor în care s-a gătit „de dulce” cu cele de post, practici menite să preîntâmpine nerespectarea interdicţiilor alimentare ale postului. În Lunea curată, femeile începeau ţesutul pânzei din care făceau cămăşile pentru Paşti.
Vinerea de după Lăsatul Secului de Paşte îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de către fetele nemăritate. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarbă cu întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece, apoi, în seara de Sântoader, are loc scalda rituală. În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus se spală pe cap cu leşie din propivnic sau parlangină (iarbă cu miros plăcut pe care o poartă nevestele şi fetele în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) şi iederă. După ce s-au spălat îşi desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi, împreunând-o cu chica din spate, se piaptănă cu cărare pe mijloc. Pentru fata din Apuseni, schimbarea pieptănăturii simboliza saltul peste pragul vârstelor şi introducerea ei în categoria fetelor fecioare, cu alt statut în comunităţile săteşti tradiţionale, considerându-se că acum era pregătită pentru măritat.
„Ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte, dedicată unuia din Caii lui Sântoader, este aşteptată cu mult interes de fetele nemăritate şi nevestele tinere. Dimineaţa de noapte, înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, plantă cu nenumărate întrebuinţări în cosmetica şi medicina populară, în vrăji şi descântece. În timp ce era recoltată rădăcina şi puneau sare şi pâine pe locul plantei, Sântoaderul era invocat să le dea frumuseţe şi păr bogat: „Toadere, Sântoadere, Dă cosiţă fetelor Cât cozile iepelor !” 
În Transilvania de sud, unde fetele culegeau pentru scalda rituală frunze de popelnic, invocau această plantă, cu acelaşi scop, ca pe o divinitate: „Popelnice, Popelnice, Eu îţi dau pită cu sare, Tu să-mi dai cosiţă mare !”. 
Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri, în principalele zone etnografice ale României”. Ion Ghinoiu - Zile şi Mituri.
Despre Sântoaderi se spune că sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare. Se crede că acesţi flăcăii intră în casele unde se mai coase sau ţese, iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele şi chiar le ucid. De aceea, în Săptămâna Caii lui Sântoader nu se mai fac şezători, prezenţa acestora având caracter prohibitiv. Sântoaderii puteau fi alungaţi doar cu vrăji "de întors" (întorcând toate vasele din casă cu gura în jos), gesturi folosite şi la alungarea altor spirite malefice, cum ar fi strigoii. În această perioadă, caii aveau parte de un tratament special: le erau tăiate cozile, pieptănate şi tăiate coamele, spălaţi şi cesălaţi. Tot acum se încurau (alergau) caii cu scopul de a alunga, în ultima zi a ciclului de înoire a timpului calendaristic, spiritele malefice de peste iarnă. Tot legat de practicile efectuate la Sântoader, amintim şi prepararea colivei, preluată de cultul creştin ortodox din ritualul precreştin, dându-i semnificaţii legate de pomenirea morţilor. Coliva, grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu zahăr, a fost, probabil, forma arhaică de sacrificiu a unei zeităţi agrare. La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori, şi sexele, astfel, conform rânduielii satelor noastre, aveau loc ceremonialurile: Însurăţitul şi Înfârtăţitul. Printr-un ritual complex, se realiza despărţirea copilăriei de tinereţe, gest ritualic care reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât cele de rudenie.
În zilele de Sântoader nu se toarce, nu se sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă sub cloşcă, nu se fac petreceri şi nu se umblă noaptea pe uliţi.
Reprezentând corespondentul transilvan al Dragobetelui, Sântoaderul este ziua în care feciorii culeg flori şi le dăruiesc drăguţelor în schimbul unui sărut, ziua dedicată îndrăgostirilor. Azi perechile nu se ceartă pentru a nu fi învrăjbite peste an.
Aşadar, toate ceremonialurile practicate în această perioadă, formează un scenariu ritualic menit să purifice spaţiul şi să recâştige echilibrul vieţii satului tradiţional. 

Maria Golban Șomlea