Scenariul ritualic la început de Primăvară

Pe parcursul ciclului cosmogonic, început cu o săptămână înaintea Lăsatului de Sec şi continuând cu Săptămâna Cailor lui Sântoader, se desfăşoară un adevărat scenariu ritual de înnoire a timpului.
Ultima săptămână din perioada „de dulce” dinaintea Postului Paştilor este denumită zonal Săptămâna Albă, Săptămâna Brânzei sau Săptămâna Nebunilor şi este perioada în care mai este permis doar consumul lactatelor şi al ouălor. Nu mai sunt permise căsătoriile, spunându-se că „numai nebunii pornesc a se însura, numai proştii şi urâţii satelor dau zor ca să se căsătorească acum".
Ceremonialurile desfăşurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt despărţite simetric de sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec, cunoscută sub diferite denumiri zonale: Strigatul peste sat, Priveghiul cel Mare, Vilitul, Alimorii, Hodăile etc. Astfel, în această noapte, cetele de feciori ai comunităţii săteşti, aflaţi pe dealurile din împrejurimi, dialogau satirizând comportamentul imoral al tinerilor, în special al fetelor nemăritate şi al feciorilor rămaşi tomnatici. Practica era însoţită de rostogolirea de pe culmi a unor roţi de foc, gest ritualic purificator. La fel ca în cazul Brişcălitului din Câmpia Transilvaniei, sau al altor obiceiuri cu scop moralizator, observăm şi de această dată rolul cetelor de feciori, acela de tribunal al satului.
Practică ceremonială atestată în aproape tot arealul transilvan, în câteva subzone entografice de pe Valea Someşului se desfăşoară în intervalul Sf. Nicolae – Anul Nou sub denumirea Vilit, în Alba are loc la intrarea în Postul Paştilor sub denumirea Hodăi, iar în Hunedoara şi Sibiu, tot la Lăsatul Secului, dar sub denumirea Alimori. În unele sate ale judeţul Cluj, obiceiul purta numele Strigarea peste sat, aspect confirmat şi în satele comunei Aghireş la întâlnirea echipei noastre de cercetare cu sătenii locului (Dâncu, Ticu-Sat).
Pe lângă funcţia moralizatoare dată de rolul cetelor de feciori, obiceiul are şi valenţe purificatoare, roţile de foc purificând atât spaţiul cât şi membrii comunităţii la început de An Agrar, dar şi de a ajuta Soarele să se înalţe pe boltă în crugul său cosmic.
Cea de-a doua parte a ciclului este numită Săptămâna Caii lui Sântoader şi este dedicată acestor reprezentări hipomorfe, care se spune că au puterea de a purifica timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului. În această perioadă au loc practici de purificare, de aşezare şi de liniştire după perioada Câşlegilor, a Săptămânii Nebunilor şi a nopţii prinderii Postului Paştilor.
În viaţa tradiţională a satului românesc, liniştea era adusă cu ajutorul Sântoaderului, acest temut personaj mitic.
Primele două zile ale acestei săptămânii erau denumite Lunea curată şi Marţea vaselor şi erau dedicate spălării vaselor cu leşie şi schimbării celor în care s-a gătit „de dulce” cu cele de post, practici menite să preîntâmpine nerespectarea interdicţiilor alimentare ale postului. În Lunea curată, femeile începeau ţesutul pânzei din care făceau cămăşile pentru Paşti.
Vinerea de după Lăsatul Secului de Paşte îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de către fetele nemăritate. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarbă cu întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece, apoi, în seara de Sântoader, are loc scalda rituală. În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus se spală pe cap cu leşie din propivnic sau parlangină (iarbă cu miros plăcut pe care o poartă nevestele şi fetele în sân şi care miroase numai primăvara, până începe cucul a cânta) şi iederă. După ce s-au spălat îşi desfac chica dinainte, care era trasă peste frunte, şi, împreunând-o cu chica din spate, se piaptănă cu cărare pe mijloc. Pentru fata din Apuseni, schimbarea pieptănăturii simboliza saltul peste pragul vârstelor şi introducerea ei în categoria fetelor fecioare, cu alt statut în comunităţile săteşti tradiţionale, considerându-se că acum era pregătită pentru măritat.
„Ziua de vineri după Lăsatul Secului de Paşte, dedicată unuia din Caii lui Sântoader, este aşteptată cu mult interes de fetele nemăritate şi nevestele tinere. Dimineaţa de noapte, înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, plantă cu nenumărate întrebuinţări în cosmetica şi medicina populară, în vrăji şi descântece. În timp ce era recoltată rădăcina şi puneau sare şi pâine pe locul plantei, Sântoaderul era invocat să le dea frumuseţe şi păr bogat: „Toadere, Sântoadere, Dă cosiţă fetelor Cât cozile iepelor !” 
În Transilvania de sud, unde fetele culegeau pentru scalda rituală frunze de popelnic, invocau această plantă, cu acelaşi scop, ca pe o divinitate: „Popelnice, Popelnice, Eu îţi dau pită cu sare, Tu să-mi dai cosiţă mare !”. 
Tradiţia a fost consemnată, cu unele deosebiri, în principalele zone etnografice ale României”. Ion Ghinoiu - Zile şi Mituri.
Despre Sântoaderi se spune că sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în haine de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare. Se crede că acesţi flăcăii intră în casele unde se mai coase sau ţese, iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele şi chiar le ucid. De aceea, în Săptămâna Caii lui Sântoader nu se mai fac şezători, prezenţa acestora având caracter prohibitiv. Sântoaderii puteau fi alungaţi doar cu vrăji "de întors" (întorcând toate vasele din casă cu gura în jos), gesturi folosite şi la alungarea altor spirite malefice, cum ar fi strigoii. În această perioadă, caii aveau parte de un tratament special: le erau tăiate cozile, pieptănate şi tăiate coamele, spălaţi şi cesălaţi. Tot acum se încurau (alergau) caii cu scopul de a alunga, în ultima zi a ciclului de înoire a timpului calendaristic, spiritele malefice de peste iarnă. Tot legat de practicile efectuate la Sântoader, amintim şi prepararea colivei, preluată de cultul creştin ortodox din ritualul precreştin, dându-i semnificaţii legate de pomenirea morţilor. Coliva, grâu fiert la care s-a adăugat mai târziu zahăr, a fost, probabil, forma arhaică de sacrificiu a unei zeităţi agrare. La data când era sărbătorit Sântoaderul se separau nu numai vârstele, ci, de cele mai multe ori, şi sexele, astfel, conform rânduielii satelor noastre, aveau loc ceremonialurile: Însurăţitul şi Înfârtăţitul. Printr-un ritual complex, se realiza despărţirea copilăriei de tinereţe, gest ritualic care reprezintă un legământ juvenil legat până la moarte, pe alte criterii decât cele de rudenie.
În zilele de Sântoader nu se toarce, nu se sapă, nu se lucrează după apusul soarelui, nu se pun ouă sub cloşcă, nu se fac petreceri şi nu se umblă noaptea pe uliţi.
Reprezentând corespondentul transilvan al Dragobetelui, Sântoaderul este ziua în care feciorii culeg flori şi le dăruiesc drăguţelor în schimbul unui sărut, ziua dedicată îndrăgostirilor. Azi perechile nu se ceartă pentru a nu fi învrăjbite peste an.
Aşadar, toate ceremonialurile practicate în această perioadă, formează un scenariu ritualic menit să purifice spaţiul şi să recâştige echilibrul vieţii satului tradiţional. 

Maria Golban Șomlea