Un punct de vedere asupra relatiei dintre melodie si text in cantecul traditional

In Dictionar de muzica (Editura Stiintifica si Enciclopedica, Buc., 1979) de Iosif Sava si Luminita Vartolomei, intalnim aceasta definitie concentrata: „cantec-melodie insotita de text”. In Dictionar Enciclopedic (Editura Enciclopedica, Buc., 1993, vol I) apar doua acceptiuni ale cantecului: "nume generic dat pieselor vocale insotite de text" si "poezia lirica insotita sau nu de melodie". Dictionarul universal al limbii romane (Mydo Center, Iasi, 1995, vol II), de Lazar Saineanu, propune o definitie pentru cantec in general: "compozitie literara in versuri insotita de melodie" si una pentru cantecul popular: "compozitie muzicala transmisa din generatie in generatie de membrii unui popor, fara a se cunoaste momentul, locul si autorul compunerii". In sfarsit, mai retin o definitie din Minerva, Enciclopedia romana-Cluj, 1929, datorata probabil lui Ion Muslea, singurul folclorist aflat in colectivul de redactie al lucrarii: "compozitie destinata vocii omenesti cu sau fara acompaniament in care muzica si poezia se unesc intr-o forma simpla, nemaiestrita, pentru expunerea diferitelor sentimente omenesti. Ca forma e sau strofica, cand toate strofele din text sunt cantate pe aceeasi melodie, sau fiecare strofa are melodia ei separata". Doua lucruri se observa imediat din citatele de mai sus: a) cantecul poate fi definit privilegiind fie aspectul muzical, fie pe cel literar (poetic); b) definitia completa include obligatoriu atat melodia cat si textul. De remarcat insa ca definitia principala ramane cea din Enciclopedia Minerva, caci ea numeste relatia corecta dintre cele doua componente ale cantecului. Avem de-a face, asadar, nu doar cu o insotire a melodiei de catre text, sau invers, ci cu unirea lor intr-un intreg organic. E ca si cum ai combina doua elemente obtinand un aliaj care, desi contine cele doua elemente, este totusi altceva decat simpla alaturare a acestora. Cantecul reprezinta un astfel de aliaj, o substanta indestructibila si omogena obtinuta prin combinatia "la cald" dintre melodie si textul poetic. Desigur, dictionarele evocate aici nu constituie o autoritate absoluta in materie, dar ele reprezinta o realitate care, in literatura de specialitate, nu se spune intotdeauna transant, si ma refer in mod expres la situatia cantecului popular, respectiv a cantecului traditional. Precizez ca in observatiile care urmeaza nu am in vedere cantecele ceremoniale si de ritual, care fiind conservatoare prin insusi specificul lor, si-au pastrat puritatea originara si s-au constituit drept un fond patrimonial cu valoare de arta. Prin urmare, ma gandesc doar la asa numitele cantece lirice, relativ mai tinere decat primele si tocmai de aceea mai vulnerabile, mai expuse riscului adaptarii la metamorfozele capricioase ale gustului popular. Cine e cat de cat initiat in istoria acestui gen cunoaste faptul ca marile cantece ale interpretilor celebri s-au impus si au devenit memorabile chiar prin simbioza desavarsita dintre melodie si text. Fiecare componenta e decisiva si definitiva, incat orice interventie (in ritm, sau in configurarea unei imagini poetice) ar altera armonia de ansamblu. Asta inseamna ca melodia si textul s-au gasit cumva spontan, in momentul originar al nasterii cantecului. Se intelege de la sine ca sansa realizarii acestei intimitati expresive si vibrante dintre melodie si poezie nu exista decat in spatiul inchis al culturii traditionale, caci aici functioneaza natural intuitia si sensibilitatea creatorului popular. Compozitiile din afara acestui spatiu pot fi in cel mai bun caz, niste imitatii onorabile a la maniere de, diferenta dintre cantecul traditional si cel de imitatie folclorica fiind aceea dintre arta si artizanat. Trebuie observat ca a aparut in ultimii ani o abundenta productie folclorica artizanala, in care sunt frecvente cel putin doua tipuri de erori, ambele datorate unor ingerinte din afara universului culturii traditionale. Este vorba, mai intai, despre fenomenul de inadecvare dintre melodie si text. Interpretii combina aleatoriu cele doua componente, astfel ca poti intalni cazuri in care o melodie grava, intens melancolica, se canta pe versuri usuratice ori de-a dreptul cu tenta comica, sau, invers, in care melodia este vesela, sprintara, iar poezia are un continut dramatic, patetic.In asemenea situatii se creaza un fel de disonante usor dizgratioase care corup in timp gustul publicului. Exista, apoi, pe piata cantecului popular versificatori in maniera folclorica. Ei sunt insa fie formati in orizontul poeziei culte, fie simpli veleitari, asa incat textele produse de acestia, nu corespund, prin insasi natura lor, unor melodii autentice. Ele pacatuiesc de regula printr-o "originalitate" ostentativa, ori se stie ca poezia lirica populara, in toata diversitatea ei extraordinara de teme, motive, imagini etc., are, totusi, niste constante ale compozitiei (formule introductive repetitive, paralelisme ale imaginilor, frecventa rimelor asonante, proeminenta imaginilor din natura s.a.). Textul prea elaborat, prea "poetic" ori cel pur si simplu prost compromit melodia, Dar aceste derapaje actioneaza si ca un fel de revelator: ele indica, fara echivoc, ca valoarea de arta si de reprezentare a cantecului traditional consta in consubstantialitatea melodie-text poetic. Cele doua componente se potenteaza reciproc, cristalizand intr-o forma omogena, receptata ca unicat. MARIA DAN GOLBAN