Tradiţii în Mărţişor

Martie este prima lună din calendarul roman şi a treia din calendarul  iulian şi gregorian şi este dedicată lui Mars, zeul războiului.

Rădăcina lingvistică a cuvântului originar se păstrează prin denumirile zonale: Mart, Mărţişor, Martiu, Germinar, Germinariu şi exprimă trezirea la viaţă a naturii înconjurătoare şi încolţirea seminţei semănate.

În luna martie încep lucrările de primăvară: aratul, semănatul, curăţatul livezilor şi grădinilor, scoaterea stupilor de la iernat, retezatul fagurilor de miere (leac în medicina populară).

Indiferent dacă data sărbătorilor este fixă sau mobilă, acestea constituie un străvechi început de an agrar, cu obiceiuri de o mare frumuseţe.

Se spune că în martie:

•           vor fi ploi în atâtea zile în câte va fi negură;
•          câte zile va fi rouă, în atâtea va fi brumă după Sărbătorile de Paşti iar în august vor fi neguri care vor cauza stricăciuni holdelor şi poamelor;
•           de nu va ploua, va fi pâine din belşug;
•          de va cădea Pastele în această lună şi va ploua, atunci cincizeci de zile va ploua sau va fi înnorat;
•        în 21 ale lunii ziua este egală cu noaptea şi Soarele intră în semnul Berbecului, timp prielnic negoţului şi călătoriilor;
•         de va fi tunet când intră Soarele în acest semn atunci va fi frică între oameni.

1 Martie – Mărţişor – Baba Dochia

1 martie este ziua în care celebrăm venirea primăverii şi sărbătoarea specific românească: “Mărţişor”.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, în dimineaţa zilei de 1 martie,  mărţişorul era primit de copii de la părinţi, înainte de răsăritul soarelui. Mărţişorul, de care se agăţa o monedă metalică de argint, sau uneori, de aur, se purta legat la mână, în piept, sau la gât. În funcţie de zona etnografică, mărţişorul era scos la o anumită sărbătoare a primăverii (Măcinici, Florii, Paşte, Arminden), sau la înflorirea unor arbuşti şi pomi fructiferi (măceş, porumbar, trandafir, păducel, vişin, zarzăr, cireş etc.) şi agăţat pe ramurile înflorite, astfel, purtătorii Mărţişorului nu vor fi arşi de Soare în timpul verii, vor fi sănătoşi şi frumoşi ca florile, plăcuţi şi drăgăstoşi, bogaţi şi norocoşi, feriţi de boli şi de deochi. 
Mărţişoarele se dăruiau în perioada echinocţiului de primăvară, când apărea pe cer Luna Nouă. Aromânii puneau Mărţişorul în ajunul zilei de 1 martie.

Se consideră că mărţişoarele sunt aducătoare de noroc şi fericire, de-aceea simbolurile tradiţionale sunt: trifoi cu patru foi, coşar, potcoavă sau inimă, la care se adaugă şnurul împletit din alb şi roşu. Firul roşu semnifică iarna, iar cel alb, primăvara.

Descoperirile arheologice ne arată că celebrarea primăverii în această zi, datează de acum opt mii de ani şi că pe vremea dacilor, simbolurile primăverii se confecţionau iarna şi se purtau doar, dupa 1 martie. În acele vremi, mărţişoarele erau constituite din mici pietricele albe şi roşii, înşirate pe o aţă, sau constau în monede atârnate de fire subţiri din lână, negru cu alb. În funcţie de tipul monedei, recunoşteai statutul social al celor care o purtau: aur, argint sau bronz. Dacii credeau că aceste amulete sunt aducătoare de frumuseţe şi fertilitate şi le purtau până când începeau copacii să înflorească, după care le atârnau de crengile acestora. Mărţişorul mai reprezintă şi funia zilelor, săptămânilor şi lunilor anului adunate într-un şnur bicolor, simbolizând iarna şi vara.

Prima zi de primăvară este şi ziua Babei Dochia, cea care reprezintă unul dintre importantele mituri româneşti.
Una dintre variantele acestui mit, povesteşte că, „Baba Dochia ar fi avut un fiu, pe nume Dragobete, care s-a căsătorit împotriva voinţei ei. Pentru a-şi necăji nora, într-o zi rece de iarnă, Baba Dochia a trimis-o la râu să spele un ghem de lână neagră şi să nu se întoarcă până când acesta nu se va face alb. Fata a spălat până au început să-i sângereze degetele, însă lâna, tot neagră a rămas. Disperată că nu se poate întoarce la barbatul iubit, fata a început să plângă. Plângea atât de tare, încât un fecior pe nume Mărţişor, a auzit-o şi apropiindu-se, a întrebat-o, ce s-a întâmplat? Fata i-a povestit, iar flăcăului i s-a făcut milă şi i-a oferit o floare roşie, cu care să spele lâna. Fata i-a mulţumit, a pus floarea în apă şi cu uimire a constatat cum lâna s-a albit. Bucuroasă, s-a întors acasă, unde a povestit ce i s-a întâmplat, numai că soacra nu s-a bucurat deloc, dimpotrivă a acuzat-o că feciorul Mărţişor ar fi iubitul ei. După această întâmplare, Baba Dochia a fost convinsă că a venit primăvara (altfel de unde să fi avut Mărţişor floarea?) şi a pornit cu turma spre munte. Pe drum, rând pe rând şi-a scos cele douăsprezece cojoace pe care le purta, până a rămas fără nici unul. Numai că vremea s-a schimbat, a început să ningă, să sufle vântul şi să îngheţe totul, chiar şi Baba Dochia împreună cu turma ei. Legenda spune că aşa s-au format Babele din Munţii Bucegi, această mărturie vie a mitului românesc”.

O altă variantă arată, cum îşi începe Baba Dochia urcuşul pe munte, alături de Dragobete, fiul său. Pe drum, pentru că începuse o ploaie de nouă zile şi nouă nopţi, baba a început să-şi arunce cojoacele îngreunate de apă».

Tradiţia ne spune că vremea schimbătore de la începutul primăverii, se datorează Babei Dochia care-şi scutură cojoacele de ploaie sau zăpadă. Dochia se ceartă şi cu ciobanii, care-i spun că încă nu e vremea urcatului la munte, dar şi cu Marte, căruia-i vorbeşte foarte urât.  Supărat, Marte împrumută câteva zile urâte de la fratele lui mai mic Februarie, cu care o îngheată pe Baba Dochia.

Prima zi de primăvară semnifică şi intrarea în cele nouă zile ale babelor, când femeile îşi aleg una dintre acestea pentru a vedea cum le va fi norocul peste an.
Legendele Babei Dochia ne introduc în lumea satului românesc, la nelipsitele tensiuni dintre soacră şi noră, care aici redau, metaforic, opoziţia dintre Anul Vechi care moare şi Noul An care se naşte, dintre iarnă şi vară, frig şi căldură, sterilitate şi fertilitate. Precum Ursitoarele care torc firul vieţii pruncului la naştere, Baba Dochia toarce firul anului la naşterea timpului calendaristic, primăvara. Întrucât Mărţişorul este inseparabil de tradiţia Babei Dochia carpatice -  zeiţa maternă, lunară şi echinocţială -  se poate afirma cu certitudine vechimea multimilenară a obiceiului.

Pusul babelor

Repartizarea celor nouă sau douăsprezece zile ale Babei Dochia persoanelor de sex feminin dintr-o colectivitate (familie, vecinătate, serviciu), pentru a afla cum le va fi firea de-a lungul anului, este cunoscută sub numele de Pusul Babelor. Criteriul cel mai obişnuit pentru împărţirea zilelor este vârsta participantelor. Firea, sufletul, dar şi norocul persoanei se aprecia în raport cu vremea din ziua aleasă.

Buruiana lui Marte

Urzica este prima plantă comestibilă a primăverii, culeasă şi este dedicată zeului Marte. Această plantă este leac apreciat pentru vindecarea bolilor, colorant vegetal, iar din fibrele ei textile, se confecţionau saci.

În vechime se spunea că urzica, fiind plantă sacră, trebuie mâncată în anumite perioade ale primăverii: Zilele Babei Dochia, Săptămâna Patimilor, Sâmbăta Paştelui şi altele.

Zilele Babei

Ciclu de nouă sau doisprezece zile, corespunzătoare cu zilele în care  Baba Dochia urcă la munte cu oile, este dedicat morţii şi renaşterii sezoniere a zeiţei agrare şi a timpului calendaristic în preajma echinocţiului de primăvară. Obiceiurile ş practicile magice de înnoire a timpului se concentrează, în prima zi a ciclului, 1 martie, numită zonal Dochia, Marte, Mărţişor şi în ultima zi, la moartea Dochiei, nouă martie, numită Moşi, Măcinici, 40 de Sfinţi.

Lăsatul secului de Paşte

Sărbătorile desfăşurate pe parcursul acestor două săptămâni sunt despărţite simetric de noaptea Lăsatului de Sec în Săptămâna Nebunilor şi Săptămâna Caii lui Sântoader.

Sărbătoarea nocturnă a Lăsatului de Sec este cunoscută sub diferite denumiri zonale: Priveghiul cel Mare, Alimori, Hodaiţe etc. şi păstrează anumite elemente care sunt specifice nopţii dintre ani.

În Săptămâna Nebunilor, prima parte a ciclului, timpul îmbătrâneşte şi se degradează: apar mascaţii, se aud cuvinte şi expresii licenţioase, se strigă fetele nemăritate, se întorc spiritele morţilor care sunt îmbunate cu pomeni (Sâmbăta Părinţilor, Moşii de Iarnă, Moşii de Piftii, Moşii cei Mari). Dar, momentul culminant al ceremonialului nocturn îl constituie arderea simbolică a divinităţii sezoniere, care e reprezentată de o mască din paie de grâu.

În Săptămâna Caii lui Sântoader, a doua parte a ciclului, viaţa intră în normal: spaţiul este purificat cu ajutorul Sântoaderilor şi focurilor rituale: roata de foc, Hodaiţele etc. Acum se fac urări de sănătate şi rod bogat, oamenii se împacă. etc. Nu lipsesc alimentele rituale: ouăle fierte sau coapte, piftiile, plăcintele, “cucii”, “brăduţii”, colivia lui Sântoader şi altele.

Caii lui Sântoader

După alungarea spiritului iernii, urmează un ciclu de 8 zile dedicat Cailor lui Sântoader, aceste reprezentări mitice hipomorfe care purifică timpul şi spaţiul după Lăsatul Secului de Paste. Aceste zile, cu obiceiuri, acte rituale si practici magice, poartă diferite denumiri: Marţea Sântoaderului, Vinerea Sântoaderului, Joia Iepelor, Sâmbăta Sântoaderului.

Sântoaderii sunt o herghelie divină, formată din opt feciori frumoşi, îmbrăcaţi în costume populare de sărbătoare, cu copite în opinci şi cozi de cal în cioareci, condusă de Sântoaderul cel Mare sau Sântoaderul cel Schiop.

Despre Caii lui Sântoader se credea că intră prin casele cu şezători şi iau fetele la joc, zboară cu ele, le lovesc cu copitele etc. De aceea, fetele nu părăsesc locuinţa în Săptămâna Caii lui Sântoader, nu mearg la şezătoare.

Sesizăm consecinţa practică a acestor credinţe care pun capăt şezătorilor începute în noiembrie, la Filipii de Toamnă. În această perioadă încep muncile agricole, iar tinerii trebuie să se odihnească în nopţile care, treptat, se micşorează până la solstiţiul de vară.

Cu unele diferenţe zonale, tradiţia a fost consemnată pretutindeni în ţară.

Zilele împrumutate

„Zilele împrumutate” este denumirea generică a timpului schimbător din această perioadă: ninsoare, lapoviţă şi vânt, care urmează după zilele Babei. Aceste zile le sunt dedicate păsărilor de pădure (în special celor migratoare), Ziua Berzei, Ziua Mierlei, Ziua Sturzului, Ziua Cucului, sau mieilor care se nasc în această perioadă a anului (Ziua Mieilor). „Zilele împrumutate” primesc determinativul “zăpada”: Zăpada Berzelor, Zăpada Mieilor, Zăpada Rândunelelor etc., în raport cu condiţiile meteorologice.

Joile nepomenite

În opoziţie cu „Joile Pomenite” sau „Joile Nepomenite”, se află zilele bune de muncă pentru unele activităţi (Muntenia, Oltenia, Dobrogea, Moldova). Acestea formează un ciclu de trei zile: joia din Săptămâna Brânzei, joia din Săptămâna Paştelui şi joia din Săptămâna Rusaliilor sau Căluşului (Banat) şi pentru cei care nu le respectă, acestea au un caracter nefast.

Vinerea Sântoaderului

Vinerea de după Lăsatul Secului de Paste îi este dedicată unuia dintre Caii lui Sântoader şi este aşteptată cu interes de fetele nemăritate şi de tinerele neveste. Înainte de răsăritul soarelui, fetele scot rădăcina omanului, iarbă cu întrebuinţări în medicina populară, în vrăji şi în descântece.

Din relatările prof. Ion Ghinoiu aflăm: „Planta cunoscută sub numele de Iarba Mare sau Omanul era invocată în ziua de vineri, după Lăsatul Secului de Paşti, să dea frumuseţe şi păr bogat fetelor şi nevestelor. Dimineaţa, înainte de răsăritul soarelui, fetele căutau şi scoteau din pământ rădăcina Homanului, cinsteau cu sare şi pâine pământul în care a crescut şi-l invocau pe Sântoaderul cel Mare:

"Toadere, Sântoadere,

Dă cosiţă fetelor

Cât e coada iepelor!".

În Transilvania de sud, fetele culegeau astăzi, pentru scalda rituală, frunzele altei plante, Popelnicul, şi o invocau tot ca pe o divinitate:

"Popelnice, Popelnice,

Eu iţi dau pită cu sare,

Tu să-mi dai cosiţă mare!".

Se credea că Homanul sau Iarba Mare apăra casa de primejdii, oamenii şi animalele de molime. De aceea, rădăcina se păstra, peste an, agăţată la grindă, purtată la căciulă de bărbaţi, la maramă sau tulpan de fete şi neveste. Cu ea se afumau copiii bolnavi şi locuinţa pentru alungarea răului.

În satele din Munţii Apuseni, fetele de la 14 ani în sus, se spălau în seara de Sântoader pe cap cu leşie din parlangină, iarba cu miros plăcut, pe care o purtau nevestele şi fetele în sân. Spălarea şi aranjarea părului marcau trecerea rituală a unui important prag: împlinirea vârstei de 14 ani şi intrarea lor în categoria fetelor de măritat. Din acel moment, fetele erau considerate apte pentru căsătorie”.
Sântoaderul cel Mare

Reprezentare hipomorfă, temută şi respectată atât de supuşii săi, Caii lui Sântoader, cât şi de oameni, Sântoaderul cel Mare este numit zonal şi Sântoaderul cel Şchiop. Prin comparaţie cu oamenii “însemnaţi”, consideraţi răi şi periculoşi, ţăranii români cred că şi divinităţile temute sunt şchioape: Filipul cel Şchiop, Şchioapa (numele Ursitoarei care urseşte rău la naşterea copilului), Sântoaderul cel Şchiop şi altele.

9 martie – Mucenicii

În calendarul popular, această zi este numită Măcinici sau Mucenici şi reprezintă începutul anului agrar celebrat la echinocţiul de primăvară, la hotarul dintre iarnă şi vară, dintre zilele aprige ale Dochiei şi cele călduroase ale Moşilor.

În ziua de Măcinici au loc două sărbători de înnoire: ultima zi a Babei Dochia când, conform tradiţiei, aceasta se preface în stană de piatră, şi prima zi a Moşilor.

Sfârşitul zilelor babelor este marcat de această zi, când femeile fac măcenici pe care îi numesc sfinţişori sau bradoşi. Aceştia se fac în formă de opt sau de albină, amintind, prin formele antropomorfe ale figurinelor din aluat, sacrificii preistorice. Măcenicii se duc la biserică şi se împart la săraci. Tot acum se face şi o turtă în chip de om fără ochi, care se dă copiilor să o mănânce cu miere pentru morţii care, din greşeală n-au fost pomeniţi peste an.

O legendă povesteşte: „un om semăna mazăre de ziua Sfinţilor Mucenici. Văzându-l aceştia s-au plâns lui Dumnezeu căruia i s-a facut milă de om şi i-a rugat să-l ierte,  sporindu-i recolta. Omul obţine o recoltă de 40 de ori mai mare,  iar în anul următor, cuprins de lăcomie, încearcă din nou acelaşi lucru, însă când Sfinţii i se plâng lui Dumnezeu, care le dă voie să-l pedepsească fiecare cu câte o săptămână de boală.

Tot acum se fac si focuri cu gunoiul strâns din casă sau din curte iar tinerii sar peste foc. Cu o cârpă arsă se afumă gospodaria şi este bine să se pornească aratul.

Focurile de măcinici

Îngroparea spiritului iernii şi renaşterea spiritului verii se realizează simbolic, prin aprinderea focurilor rituale în dimineaţa zilei de Mucenici - 9 martie (pe stilul vechi), echinocţiul de primăvară.

Focurile de Măcinici au roluri apotropaice: purificatoare, fertilizatoare. Fiind aprinse la echinocţiul de primăvară (stil vechi), este de presupus că funcţia principală rito-magică a focurilor de Măcinici a fost sprijinirea Soarelui pentru depăşirea momentului critic al echilibrului între lumină şi întuneric.

Scenariul ritual din ziua de Măcinici este simbolizat de  câteva dintre obiceiurile acestei zile:

•       prepararea alimentelor rituale, denumite în funcţie de zone: Sfinţi, Sfinţişori, Bradoşi;
•      beţia rituală atestată de tradiţia populară, care susţine că în această zi e bine să bei 40 sau 44 de pahare cu vin;
•      deschiderea mormintelor şi porţilor Raiului pentru ca sufletelor celor „plecaţi” să se întoarcă printre vii;
•      aprinderea focurilor de Măcinici în curţi, grădini, în faţa caselor şi pe câmp;
•     purificarea oamenilor şi vitelor prin stropirea cu apă sfinţită; protecţia magică a caselor şi anexelor gospodăreşti prin înconjurarea lor cu cenuşa provenită de la focurile de Măcinici;
•     prepararea turtei de Măcinici pentru aflarea norocului în noul an;
•     retezatul stupilor (scoaterea mierii de albine);
•     tăierea primelor corzi de viţă de vie ş.a.

Baterea pământului cu maiurile

Baterea pământului cu maiurile sau cu botele este o practică magică  pe care o efectuează copiii de Mucenici. Se spune că astfel se alungă frigul şi se scoate căldura din pământ, aduce sănătate şi noroc. În timp ce copiii lovesc pământul cu maiurile sau ciomegele, strigă:

“Intră frig şi ieşi căldură,

Să se facă vreme bună

Pe la noi pe bătătură!”

Prin anumite părţi se bate cu maiurile şi ciomegele în focurile aprinse prin grădini (Banat).

Uneltele cu care copii sau Moşii bat pământul ca să scoată căldura sau iarba sunt, de cele mai multe ori, făcute din aluat şi mâncate sacramental în ziua de 9 martie.

Beţia rituală

O reminiscenţă a sărbătorilor bahice ale antichităţii este obiceiul de a bea de Mucenici, 40 sau 44 de pahare cu vin. Se crede că vinul băut acum, de-a lungul anului se transformă în sânge şi putere de muncă.

Dacă cineva nu poate să bea atâtea pahare cu vin, trebuie să guste, sau cel puţin să fie stropit cu vin. Numărul paharelor de vin băute corespunde cu numărul Sfinţilor Mucenici din Sevastia.

 Ziua cucilor

„Cucii” este denumirea ceremonialului de fertilizare şi purificare a spaţiului şi timpului din prima zi după Lăsatul Secului de Paste. Feciori şi bărbaţi tineri, mascaţi, bat ritual cu opinca, acest lucru constituind o practică  magică atestată doar în sudul ţării. Participanţii acordă o importanţă deosebită mascării în cuci, confecţionării glugii, pe care o lucrează cu multă iscusinţă. Îmbrăcaţi în fuste (ca femeile), cu gluga pe cap, cu un băţ în mână şi un clopot mare în spate, „Cucii” aleargă în prima dimineaţă după Lăsatul Secului (uneori în ziua Lăsatului de Sec), după copii, fete, femei, bărbaţi, pe care îi atingeau şi adesea îi trânteau la pământ. Spre amiază, luau câte o nuia de care legau o opincă, apoi continuau alergăturile şi alte „lovituri” la spatele curioşilor. Seara, cucii merg în grup, din casă în casă, pentru a face horă în fiecare curte.

Credinţele localnicilor despre cuci:

•     cel ce se face cuc trebuie să se facă de trei ori sau de nouă ori în nouă ani, căci altfel se crede că murind, se va face diavol;
•     fulgii luaţi de la gluga cucului îi întrebuinţează femeile ca să-i afume pe cei fricoşi;
•     dacă cineva nu primeşte o lovitură de la „Cuci” în această zi, se zice că acela nu va fi sănătos peste an.

Cucul, pasărea-oracol atestată şi la vechii greci, avea un rol purificator: masca cucului alunga spiritele malefice cu sunetul clopotului, fertiliza fetele şi nevestele tinere prin atingerea acestora cu opinca, gonea bolile prin arderea fulgilor din glugă. Totodată, masca reprezenta, în totalitatea ei, scurgerea timpului.

Zilele Moşilor

După Zilele Babei Dochia, între Măcinici (9 martie) şi Alexii (17 martie), urmează un ciclu de 9 zile, perioadă în care vremea este relativ frumoasă. Acest ciclu este numit Zilele Moşilor. Dacă în acest interval apar zile friguroase, cu ninsoare, lapoviţă şi vânt, acestea sunt numite, generic, „zile împrumutate”.

17 martie – Alexiile, Ziua peştelui

Această zi este sărbătoarea pescarilor, sinonimă cu Alexiile, are dată fixă şi este dedicată peştelui. În această zi, pescarii nu ies la pescuit, ajunează sau prind un peşte mic, îl descântă şi îl mănâncă în stare crudă.

Reprezentare mitică sezonieră, Alexie este numit patron al vieţuitoarelor care iernează sub pământ, în scorburi sau sub scoarţa copacilor, sub pietre sau în ape. Despre acesta se spune că ar încălzi şi ar deschide Pământul la 17 martie pentru a slobozi vietăţile pe care, tot el le-a închis la Ziua Crucii (14 septembrie).

Apariţia şi dispariţia vieţuitoarelor se întâmplă la cele două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi cel de toamnă. Sărbătorile populare de la 17 martie şi 14 septembrie funcţionează ca hotare calendaristice care delimitează anotimpurile de bază ale anului: vara şi iarna.

O legendă spune: „Omul având mult de suferit de pe urma insectelor, Dumnezeu le-a strâns pe toate în ziua de 14 septembrie şi le-a încuiat într-o lacră, apoi l-a chemat pe Alexie s-o arunce în apa mării. Ajuns pe malul mării, Alexie deschide, din curiozitate, lacra. Instantaneu, gândacii, lăcustele, insectele se răspândesc pretutindeni, în apa mării, în nisip, prin  ierburi, în copaci. De-atunci, nu numai Pământul, ci chiar şi apa mării e plină de tot felul de jigănii si gângănii. Iar pe Alexie, pentru că nu a ascultat, Dumnezeu l-a transformat în cocostârc ca să adune, între 17 martie şi 14 septembrie, insectele împrăştiate”.

La Alexie se curăţă ogrăzile, tarlalele şi oboarele, se aprind focuri prin grădini şi livezi, se înconjoară casele şi acareturile cu tămâie, pentru alungarea jivinelor şi insectelor, se leagă tulpinile pomilor fructiferi cu paie, să nu se caţere omizi pe crengi, se sună din clopoţel sau se face zgomot bătând din fiare vechi, pentru a speria şerpii, şopârlele, salamandrele, broaştele (Moldova, Bucovina, Transilvania, Banat).

Zăpada berzelor

Ninsoarea care cade după încheierea Zilelor Babei este dedicată berzelor, primele păsări migratoare care poposesc primăvara la noi în ţară,  iar cea din perioada următoare, poartă numele altor păsări migratoare:  Zăpada Cucului, Zăpada Rândunelelor, Zăpada Sturzului. Această tradiţie este atestată în ţinuturile extracarpatice: Bucovina, Basarabia, Moldova, Dobrogea, Muntenia.
19 martie (2016) - Sâmbăta Sfântului Teodor/Sântoaderul - are loc în prima sâmbătă a Postului Mare.
În Panteonul românesc se formează alaiul Sântoaderului cel Mare, „Caii lui Sântoader” - reprezentări mitice hipomorfe. Se spune despre aceștia că sunt feciori voinici, cu coadă de cal în cioareci şi copite în opinci, îngeri în formă de cal sau cai furioşi, care interzic şezătorile şi petrecerile din timpul „Câşlegilor”, apar în nopţile din săptămâna aceasta în grupuri de câte 5-12 și pedepsesc fetele care lucrează în zilele lor de celebrare, jucându-le până le omoară. Pentru a se feri de ei, în aceste nopţi, fetele se închideau în case şi întorceau vasele cu gura în jos (pentru ca aceştia să nu se ascundă acolo). Împreună cu Baba Dochia, se spune că aceștia aduc vara iar cu Moş Nicolae, păzesc soarele să nu se refugieze în tărâmurile de miazănoapte şi să lase Pământul fără lumină şi căldură.
Dintre toţi caii lui Sântoader, cel mai periculos este Sântoaderul cel Şchiop sau cel Mare.

 21 martie - Ţâr înainte – Ţâr înapoi

Denumirea populară a echinocţiului este „ţâr înainte – ţâr înapoi” şi reprezintă fenomenul astronomic din 21 martie, adică echinocţiul de primăvară (sau 23 septembrie, echinocţiul de toamnă).

25 martie –Blagoveştenia, Ziua cucului

“Bunavestire”  sau “Blagoveştenia” este considerată cea mai mare sărbătoare echinocţială a lunii martie. În această zi, Arhanghelul Gavril i-a anunţat Fecioarei Maria “miraculoasa concepţie”, spunându-i: “Bucură-te Fecioară, cea plină de har, binecuvântat este rodul pântecelui tău…”.

În tradiţiile populare româneşti, această sărbătoare este considerată aproape tot atât de importantă precum Naşterea Domnului sau Paştele.

Mai era numită şi zi a dezlegării primăverii, pentru că de-acum încolţeşte iarba, înmuguresc pomii, are loc un nou început: în această zi sosesc rândunelele, iar cucul începe să cânte.

În ajunul Blagoveşteniei, oamenii îşi deretică locuinţele şi gospodăriile, aprind ruguri în livezi şi la raspântii de drumuri, înconjoară de trei ori casele şi grajdurile, afumându-le cu tămâie în oale de lut, pentru a alunga relele din preajma familiei şi a gospodăriei.

În satele din Transilvania, în zorii zilei, înainte de răsăritul soarelui, se afumă pomii din livezi, pentru a fi feriţi de dăunatori şi pentru a avea rod bogat, pe când în vestul ţării se practică ritul de “ameninţare a pomilor” printr-un dialog între om şi pom, în credinţa că se provoacă îmbelşugată rodire.

Purificarea prin foc se asociază şi cu purificarea prin apă: femeile păstrează “apă de omat” cu care se spală pe faţă, stropesc locuinţele şi zestrea casei, oamenii şi animalele din gospodărie.  “Apa de omăt”  se păstrează şi pentru leac în cazul durerilor de cap, sau pentru deochi ori strigoi.

La vederea primelor rândunele, fetele se spală pe faţă cu lapte, sau apă de omat, într-un gest de purificare magică, cerâd frumusete şi curăţenie “la trup şi cuget” ca albul zăpezii, al laptelui sau al ghioceilor.

Magica purificare prin foc şi apă se mai asociază şi cu vacarmul de tălăngi, care se presupunea că alungă spiritele necurate. Feciorii înconjurau casa de trei ori, făcând zgomot cu tălăngi şi lanţuri, grăind:

“Fugiţi şerpi,

fugiţi broaşte

că v-ajung blagodatele

şi v-or rupe spatele”.

Tot în această zi se altoiesc pomii, se scot stupii de la iernat, iar turmele de oi se stropesc cu ”apă de omăt”, se afumă cu tămâie pentru a alunga boala şi a fi fertile.

Această zi, din apropierea echinocţiului de primăvară, se mai numeşte şi “ziua cucului”. Astăzi se provoacă ”forţa oraculară” a cucului, cerându-i să spună câţi ani va trăi cel care întreabă, iar cucul aduce bucurie de viaţă lungă celui ce îi cântă, sau tristeţe dacă pasarea zboară fără să cânte.

“Cucule, să-mi spui cinstit

Câţi ani mai am de trăit?”

Simbolul suprem al cucului este scurgerea neîntreruptă a timpului şi repetarea anuală a scenariului din ciclul vieţii: naşterea (primul cântat) şi moartea (ultimul cântat). De aceea, el are tainice legături cu viaţa omului.

Se spune că e bine ca atunci când auzi cucul pentru prima oară în an, să ai bani la tine pentru “a-ţi spori norocul”.

Locul unde se aude întâia dată cântul cucului, în raport cu poziţia celui ce-l ascultă (în spate, în faţă, în stânga, în dreapta), sau locul unde este aşezat (pe o ramură uscată, pe o movilă, pe o grămadă de gunoi), repetabilitatea cântecului etc. reprezintă  influenţe benefice: noroc, sănătate, căsătorie, sau malefice: boală sau moarte.

În folclorul românesc, cucul apare antropomorfizat: argat, slugă, tâhar, haiduc, părinte, soţ, ibovnic etc. dar pentru că este considerat simbol al primăverii, al timpului frumos şi al dragostei, îi sunt iertate toate.

În cântecele de dor şi jale, cucul este o sursă de inspiraţie melancolică, iar în creaţiile a căror temă este despărţirea fraţilor sau a soţilor, amplifică sentimentul de înstrăinare şi singurătate. Prin cântecul său, cucul prevesteşte  venirea primăverii, dar şi norocul omului pe acel an. La auzul primului cânt al cucului, e bine să fim veseli, curat îmbrăcaţi, şi cu bani în buzunar.

Prin comportamentul său, începutul şi sfârşitul cântatului la date fixe, cucul marchează succesiunea a două fenomene astronomice importante: echinocţiul de primăvară şi solstiţiul de vară: “Şi cucul, cum a sosit şi i s-a dezlegat limba, îndată începe a cânta şi cântă necontenit de la Bunavestire până la Sânzâiene sau până la Sânpetru”.

Conform tradiţiei, la Sânziene cucul se îneacă cu orz şi nemaiputând cânta, se preface în uliu până în primăvara viitoare, apoi glasul său este înlocuit cu cel al ciocârliei şi al privighetorii, chiar dacă numele îi rămâne cântat în doinele româneşti, colinde, proverbe şi zicători, sau este transpus simbolic în arta populară pe cămăşi, catrinţe, ştergare, obiecte sculptate în lemn, sau pe oale de lut.

În ornitologia românească, nu este nici o altă pasăre căreia poporul să-i fi dedicat atâtea legende, poveşti, cântece şi proverbe.

Pretutindeni, duce sau aduce cu el dorul de viaţă şi speranţa că după fiecare sfârşit, există un nou început.

Barza  

Odată cu venirea primăverii, sosesc păsările migratoare, printre care  şi barza, purtătoare a multor semne şi simboluri:

•     dacă berzele pleacă din vreme, se spune că iarna va fi grea şi lungă;
•     dacă berzele pleacă târziu, oamenii spun că iarna va fi scurtă şi călduroasă;
•    se spune despre cine vede barza, că rămâne singur, mai cu seamă fetele şi feciorii (necăsătoriţi) ;
•   dacă se aprinde undeva o casă, barza vesteşte oamenii prin tocănitul cu ciocul.

Lipsind din peisajul rural pe timpul iernii, barza deţine valoare calendaristică şi meteorologică. Este o pasăre aşteptată cu nerăbdare şi primită ca un oaspete drag.

Legenda brânduşii

„Brânduşa de primăvară şi brânduşa de toamnă au fost două surori frumoase, alungate în frig de mama lor vitregă: pe una a alungat-o într-o primăvară timpurie iar pe alta într-o toamnă târzie. Văzându-le necăjite, Dumnezeu le-a prefăcut în flori. De-atunci ele se tot caută, fără să se poată întâlni vreodată. Una, floarea celor vii, înfloreşte primăvara, iar cealaltă, floarea celor morţi, înfloreşte toamna.

Se spune că cine va aduna brânduşe de primăvara şi le va uni în cunună cu cele de toamnă, ca ele să-şi spună dorul, apoi le va da drumul pe apă, face o faptă bună, pentru care Dumnezeu îi va ierta multe păcate”.