Tradiţii în „Prier”

Numele popular al lunii este moştenit din latinescul aprilis. 

În această perioadă timpul este prielnic pentru holde şi vite.

Dacă în aprilie timpul este friguros şi secetos, se anunţă sărăcie. În această lună continuă semănăturile de primăvară, se închid ţarinele pentru păşunat, se formează turmele, se tund oile înainte de a urca la munte şi se construiesc sau repară oboarele pentru vite.

Ca în celelalte luni ale anului şi în aprilie sunt sărbători cu dată fixă: Ziua Păcălitului, Antipa, Sângiorzul, Marcul Boilor, dar şi sărbători cu dată mobilă: Lăzărelul, Moşii de Florii, Floriile, Joimari, Paştele, Paştele Blajinilor etc., care cuprind o serie de practici şi obiceiuri tradiţionale, grupate în cele două scenarii rituale de înnoire a timpului: Paştele şi Sângiorzul.

Lăzărelul - este ceremonialul cetei de fecioare pe care acestea, în Sâmbăta Floriilor, îl dedică zeului vegetaţiei.

Personajul central este Lăzăriţa, îmbrăcată în rochie albă şi coroniţă din flori de lămâiţă pe cap. Aceasta se plimbă cu paşi dansanţi în interiorul cercului format din surate, pe melodia cântecului care, conform legendelor, povesteşte drama eroului vegetaţiei: „flăcăul i-a cerut mamei sale să-i facă azimă, însă ea nu l-a ascultat. Lazăr a plecat la pădure cu turma sa şi s-a suit într-un copac pentru a scutura frunze la oi. Craca pe care stătea s-a rupt, iar Lazăr, din nefericire, a murit.. Multă vreme l-au căutat surioarele lui până i-au găsit trupul neînsufleţit. L-au adus acasă, l-au scăldat în lapte dulce şi l-au îmbrăcat în frunze de nuc”.

Momentul culminant este marcat de hora veselă a colindătoarelor care simbolizează învierea şi metamorfozarea lui „Lăzărel” în flori şi vegetaţie. Moartea şi renaşterea anuală a eroului, reconstituite de textul folcloric, păstrează amintirea ceremoniilor antice, dedicate zeilor vegetaţiei: Dionysos, Adonis, Afrodita, Attis, Osiris.

Fetele care „umblă cu „Lăzăriţa” sau cu „mireasa” primesc de la cei cărora le-au cântat, ouă sau bani.

O altă legendă povesteşte: „Lazăr era un flăcău care într-o sâmbătă a vrut să mănânce plăcinte. Fiindcă mama sa nu a avut timp să îi facă, Lazăr a murit de poftă. Mama l-a plâns şi i-a cerut lui Dumnezeu să nu le ierte pe femeile care nu fac plăcinte în Sâmbăta lui Lazăr”.

Acesta este motivul pentru care în Sâmbăta Floriilor femeile coc plăcinte şi le dau săracilor de pomană, în special celor care au copii mici. Plăcintele se fac şi pentru ca Lazăr să se roage lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor tuturor oamenilor.

Tot în Sâmbăta Floriilor, în Maramureş se face o pâine din grâu, numită „floare de grâu”, care se împarte tuturor membrilor familiei, crezându-se că cei care mănâncă din ea se vor revedea şi pe cealaltă lume.

În această seară, în Transilvania şi Banat, fetele pun sub un păr altoit o oglindă şi cămaşa pe care o vor îmbrăca de Florii, astfel încât a doua zi de dimineaţă Soarele să răsară peste acestea, dându-le valenţe pentru farmece de sănătate şi dragoste.

Se spune că în această zi morţii aşteaptă la porţile raiului.

Floriile – este ziua intrării lui Isus în Ierusalim, înconjurat şi întâmpinat de mulţimea creştinilor cu ramuri de finic şi recunoscut ca împărat al lumii. De-a lungul timpului, sărbătoarea s-a suprapus peste cea dedicată zeiţei romane Flora. În lucrarea "Zile şi mituri. Calendarul ţăranului român", Ion Ghinoiu ne spune : «în timpurile vechi, sărbătoarea era dedicată zeiţei romane a florilor: Flora, creştinii suprapunând acestei figuri evenimentul «Intrării Domnului în Ierusalim». Este primul praznic împărătesc cu dată mobilă, numit şi Duminica Stîlparilor, popular Florii sau Flurii. Numele derivă din latinescul Floralia, sărbătoare a vegetaţiei. Prima menţiune a sărbătorii la Ierusalim datează din secolul al IV-lea şi este consemnată în amintirile de călătorie ale pelerinei Egeria. Prăznuirea se face numai duminica, asemenea sărbătorii Paştilor. La români, importanţa sărbătorii este sporită de interdicţiile de muncă şi sacrificiul ritual al peştelui, denumit "Dezlegarea la peşte". Pentru creştini, peştele - ihtios în greacă - este un simbol hristic. La semnificaţia veche, de reînviere a naturii, s-au adăugat funcţii şi semnificaţii noi, legate de cultul moşilor şi strămoşilor, pomeni, curăţarea mormintelor etc.

Creştinii ortodocşi aduc la biserică crenguţe de salcie, simbolul fertilităţii, pentru a fi sfinţite. Cu acestea împodobesc icoanele, geamurile, uşile. În unele zone ale ţării, în biserică se sfinţesc crengile de salcie care au fost culese în ajun de copii, sub îndrumarea dascălilor. Acestea sunt împărţite credincioşilor la sfârşitul slujbei şi se duc acasă. Le este atribuită putere protectivă şi tămăduitoare. Local, în ziua de Florii se scoate mărţişorul făcut cadou la 1 martie şi se agaţă într-un măceş sau într-un pom înflorit, se aerisesc hainele etc. Arabii aprind candele, împodobite cu flori, pe care le pun printre frunze de palmier, iar grecii împletesc cruci din tulpini. La popoarele slave este obiceiul ca cei apropiaţi să îşi dăruiască ramuri de salcie în această zi. Adaptările se datorează condiţiilor diferite în care trăiesc popoarele, dar esenţa vegetală este aceeaşi. Semnificaţia creştină a acestei zile este una foarte puternică, reprezentări ale lui Hristos intrînd în oraş călare pe un măgar întîlnindu-se frecvent în pictură».

În ultima duminică din postul Paştelui, toată lumea merge la biserică pentru a lua ramuri de salcie, sfinţite de preoţi. În această perioadă a anului, salcia este mereu înflorită, exprimând expresia fertilităţii şi a reînvierii naturii.

Din aceste ramuri se fac coroniţe si se pun la icoane în casele credincioşilor. De asemenea, se spune ca e bine să te încingi cu ramuri de salcie ca să nu te doară mijlocul.

Numită în calendarul religios şi în cel popular, “Florii”, ziua se celebrează şi ca sărbătoare a florilor de primavără, a pomilor în floare, a salciei înflorite, sacralizată prin legende şi practici rituale.

O legendă, semnalată de folclorista Elena Niculiţă Voronca, spune despre “Sfânta Floarea” mult-binevoitoarea oamenilor, că alunga iarna “bătând-o cu mâţişori de salcie” ca să n-o ajungă “Sângiorzul”.

În tradiţiile populare româneşti, «Floriile» se sărbătoreau în două zile: «Sâmbăta Floriilor» sau «Moşii de Florii», închinată morţilor, moşilor şi strămoşilor, ca o “zi a neamului şi a pământului” şi «Duminica Floriilor», sau «Staurele Floriilor» – sărbătoarea întâmpinată cu crengi de salcie şi flori, care amintesc ramurile de finic din lumea primilor creştini.

Există chiar o legendă a salciei, care datează de la sfârşitul veacului al XIX-lea, iar una dintre variante spune: “Maica Domnului vrând să ajungă la locul unde Fiul Său era răstignit, a avut în cale o apă. S-a rugat zadarnic de toate buruienile ca să o treacă dincolo şi niciuna nu a vrut, numai salcia a întins o cracă şi a trecut-o. Maica Domnului a binecuvântat-o ca să fie dusă la biserică, s-o slujească preoţi şi să se încingă oamenii cu ea ca să nu-i doară mijlocul la seceratul grâului”.

În Sudul Transilvaniei şi Munteniei se aruncă mlădiţe de salcie sfinţită peste semănăturile de grâu sau cânepă, pentru a fi apărate de “fulger, de grindină şi de străjile care iau mana roadelor”.

Fetele împletesc cununile de salcie pentru a se lega “surate”, şi a se “liora” în a doua zi de Paşti.

Focul viu (Ajunul Sf. Gheorghe)

Focul viu este focul magico-religios adus de Prometeu din lumea zeilor.

În mitologia greacă regăsim Focul viu aprins de zei şi întreţinut de vestalele casei. De-aici a rămas tradiţia ca focul să fie aprins de bărbaţi şi doar întreţinut de femei.

La începutul primăverii, de regulă în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, „Focul viu” este aprins de feciori, fie în gospodăriile din sat, fie la stâni, acolo unde urmează să păşuneze animalele toată vara.

Datina, reprezentativă în calendarul pastoral, este un ritual arhaic, practicat până nu demult în majoritatea satelor româneşti din Maramureş, Apuseni, Ţara Zarandului, Câmpia Transilvaniei (Valea Mureşului, Turda).

„Există scrieri ale lui Ion Muşlea care atestă existenţa tradiţiei acestui foc viu şi în judeţul Cluj, ultimele mărturii aparţinând satului Bonţ (Fizeşul Gherlii) din perioada anilor ‘60-’70”, ne povesteşte etnologul Aurel Bodiu.

Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască. Prin frecarea a două lemne uscate, sau prin răsucirea unei nuiele, cu ajutorul unui vârtej, într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale „Focului viu”. După ce iasca se aprindea, era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul „Focului viu” are puterea de a "curăţa vitele" şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure "mana”.

După "purificarea" simbolică a turmelor, tinerii şi copiii care au asistat la ceremonialul „curăţirii prin fumul Focului viu” al vitelor, sar peste foc cu credinţa că acest rit îi va proteja de "rele şi necazuri", făcându-i "uşori şi sprinteni", peste an. „Purificarea" oamenilor şi a turmelor prin intermediul „Focului viu” echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu "biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară, asupra întunericului şi a frigului de iarnă". Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: "Focul viu" nu trebuie să se stingă niciodată", acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă. Se spune că la casa sau stâna cu "Foc viu "este mare noroc şi nimic rău nu se poate apropia”.

Stingerea focului reprezenta o adevărată problemă, iar recuperarea sa era foarte dificilă, din acest motiv, pedeapsa pentru cei care erau vinovaţi de stingerea/pierderea Focului viu era foarte aspră, aceştia fiind obligaţi să-l reaprindă, dar să dea şi câte o oaie grasă.

În Transilvania, când se aprindea Focul viu la stâni, turmele erau trecute prin fum sau peste flăcări, dar şi feciorii săreau peste acest foc, după care se organiza o petrecere cu sătenii prezenţi, împărţindu-se ca „ofrande augurale”: lapte, caş şi plăcintă cu brânză.

În judeţul Cluj, la Mărişel, mai dăinuie şi azi practici legate de „Focul viu”, termen pe care localnicii îl ştiu şi ca denumire a unei boli de piele (bube pe corp). Ei spun că această boală nu trece, decât dacă cel „bubat” este spălat cu apa în care s-au stins cărbuni din focul aprins conform ritualului.

Din cenuşa „Focului viu”, împreună cu diverse plante, lapte şi grăsime, unii ciobani ştiau să prepare leacuri pentru tratarea bolilor la animale şi oameni, dezvăluind astfel şi latura curativă a Focului viu, substitut simbolic al Soarelui.

Sângiorz - 23 aprilie

Din cele mai vechi timpuri, Sângiorzul se sărbătoreşte la o lună după echinocţiul de primăvară şi se spune că “ţine cheile cerului şi sloboade soarele să urce în tărie ca să aducă vara”.

În calendarul bisericesc, Marele Mucenic Gheorghe este celebrat la 23 aprilie, iar în iconografia ortodoxă apare ca un sfânt ecvestru pe un cal alb, ce simbolizează soarele şi puritatea celestă.

Sângeorzul reprezintă un vechi zeu al vegetaţiei, peste care biserica ortodoxă l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă.

Sângiorzul şi Sâmedru sunt sărbători foarte importante în calendarul pastoral, acestea delimitând vara pastorală (între Sângiorz şi Sâmedru) de iarna pastorală (între Sâmedru şi Sângiorz.

Sângeorzul este apărătorul ţarinelor şi al vitelor, dezlegătorul rodului în toate, cel care “bate cu bici de foc codrul ca să înverzească şi sloboade norii ca să plouă”.

În ţinuturile carpatice, există o legendă care spune: “în vremea când era şi Sf. Gheorghe om pe pământ, toate apele de băut s-au fost oprit şi nu era decât un singur loc de unde trebuia să ia apă fiecare familie. Acel loc însă, era păzit de un balaur înfricoşător, care cerea în schimbul apei câte un suflet. Tot în timpul acela, sosise vremea ca să dea şi împăratul un suflet. El nu avea decât o fată pe care, deşi o iubea ca pe lumina ochilor, a gătit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, îndurându-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe să răpună balaurul. Împăratul, voind să-l răsplătească, i-a făgăduit fiica de soţie, dar Sf. Gheorghe a răspuns că lui nu-i este dat să se căsătorească, ci să-l slujească pe Dumnezeu, făcănd bine pe pământ”.

Această legendă nu este întâlnită numai în oralitatea populară, ci şi în iconografia religioasă şi îl înfăţişează pe mucenic ca pe un oştean frumos, ecvestru pe un cal alb, ucigând balaurul.

Odată cu legendele, se perpetuează credinţele şi practicile ca oamenii să se stropească cu apă “neîncepută” din fântâni şi izvoare, pentru a dezlega belşugul, să pună crengi de rug la porţi, să ungă uşile, poarţile, ferestrele şi hornul cu usturoi, închinindu-se lui Dumnezeu şi Marelui Mucenic, stăvilind în acest fel intrarea spiritelor malefice care bântuie noaptea.

La Sângiorz urcă oile la munte şi are loc «măsurişul laptelui», sau «ruptul sterpelor». După o iarnă fertilă între Sâmedru şi Sângiorz, urmează o vară sterilă, dar în care ovinele şi caprinele dau omului un randament economic maxim.

Această perioadă se încheie toamna la Sâmedru, când toate oile, împreună cu ciobanii lor, coboară în sate la iernat până primavăra următoare.

De Sângiorz, «…vreo 10-12 feciori, cu sau fără muzicanţi, umblă cu ”moroiu” prin sat. Moroiul este un fecior împodobit cu frunză verde de mesteacăn. Ceilalţi feciori sunt îmbrăcaţi în haine rele şi se vopsesc pe faţă cu funingine ca să nu fie recunoscuţi (un fel de măşti). Moroiul are în mână o ”jordoaie”, iar măştile au cofe pline cu apă. La fiecare casă strigă: Lele, ouă,/Că de nu te plouă! După ce li se dau ouă, măştile aruncă apă peste gazdă. Unii feciori, profitând de această distracţie, se urcă-n pod şi fură slănină. La terminarea udatului feciorii se aruncă în râu. Apoi merg la o fată sau la un fecior, unde se ospătează cu ”ratută” din ouăle adunate, după care urmează o petrecere cu muzicanţi, ca la Jocul satului. Acest obicei este un rit agrar. Prin versurile de mai sus, măştile invocă ploaia.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”.

Tradiții pascale în arealul transilvan

Maria Golban Șomlea