Focul viu şi Sângiorzul în spaţiul transilvan

Reprezentant al Soarelui, de-a lungul vremii, focul a fost frecvent folosit în scrierile religioase ca simbol al demiurgului divin. Astfel, filozofii greci considerau că un nou început ar fi posibil doar cu ajutorul Focului Sfânt care, printr-o ardere totală, să distrugă totul, dând lumii puterea de a se purifica renăscând. Simbol al divinităţii, focul a fost ocrotit şi cinstit în temple, îmbunat cu jertfe şi considerat dintotdeauna o zeitate sacră cu puteri nemăsurate. Mitologia greacă prezintă focul ca aparţinând exclusiv zeilor, însă Prometheu l-a furat dăruindu-l pământenilor. Pentru fapta sa, Zeus l-a legat de o stâncă, unde un vultur îi sfâşia zilnic ficatul, care, în fiecare noapte, se regenera. După o datină a vechilor greci, întemeierea unui cămin avea loc doar atunci când femeia aducea foc din vatra sacră a mamei sale pentru a-l aprinde în propriul cămin.

Conform tradiţiilor transilvane, la începutul primăverii, de regulă în ajunul zilei de Sf. Gheorghe, Focul viu este aprins de feciori, fie în gospodăriile din sat, fie la stâni, acolo unde urmează să păşuneze animalele toată vara. Datina, reprezentativă în calendarul pastoral, este un ritual arhaic, practicat până nu demult în majoritatea satelor româneşti din Maramureş, Apuseni, Ţara Zarandului, Câmpia Transilvaniei (Valea Mureşului, Turda). „Există scrieri ale lui Ion Muşlea care atestă existenţa tradiţiei acestui foc viu şi în judeţul Cluj, ultimele mărturii aparţinând satului Bonţ (Fizeşul Gherlii) din perioada anilor ‘60-’70, relatează etnologul Aurel Bodiu. Pentru aprinderea focului magic, datina arată folosirea exclusivă a lemnului şi a unei bucăţi de iască. Prin frecarea a două lemne uscate, sau prin răsucirea unei nuiele, cu ajutorul unui vârtej, într-un lăcaş special făcut în tocul uşii, se obţin primele scântei ale Focului viu. După ce iasca se aprindea, era transferată în mijlocul unei grămezi de paie. Când fumul se ridica, era îndreptat spre grajdul vitelor, existând credinţa că fumul Focului viu are puterea de a "curăţa vitele" şi de a le proteja de strigoii care încercau să le fure "mana”. După "purificarea" simbolică a turmelor, tinerii şi copiii care au asistat la ceremonialul „curăţirii prin fumul Focului viu al vitelor, sar peste foc cu credinţa că acest rit îi va proteja de "rele şi necazuri", făcându-i "uşori şi sprinteni", peste an. „Purificarea" oamenilor şi a turmelor prin intermediul Focului viu echivalează în spiritualitatea tradiţională românească cu "biruinţa luminii şi a căldurii de primăvară, asupra întunericului şi a frigului de iarnă". Tot în această credinţă îşi află rădăcinile şi prescripţia: "Focul viu nu trebuie să se stingă niciodată", acesta fiind întreţinut şi păstrat cu multă grijă. Se spune că la casa sau stâna cu Foc viu este mare noroc şi nimic rău nu se poate apropia”. Stingerea focului reprezenta o adevărată problemă, iar recuperarea sa era foarte dificilă, din acest motiv, pedeapsa pentru cei care erau vinovaţi de stingerea/pierderea Focului viu era foarte aspră, aceştia fiind obligaţi să-l reaprindă, dar să dea şi câte o oaie grasă.

În Transilvania, când se aprindea Focul viu la stâni, turmele erau trecute prin fum sau peste flăcări, dar şi feciorii săreau peste acest foc, după care se organiza o petrecere cu sătenii prezenţi, împărţindu-se ca „ofrande augurale”: lapte, caş şi plăcintă cu brânză.

În judeţul Cluj, la Mărişel, mai dăinuie şi azi practici legate de Focul viu, termen pe care localnicii îl ştiu şi ca denumire a unei boli de piele (bube pe corp). Ei spun că această boală nu trece, decât dacă cel „bubat” este spălat cu apa în care s-au stins cărbuni din focul aprins conform ritualului. Din cenuşa Focului viu, împreună cu diverse plante, lapte şi grăsime, unii ciobani ştiau să prepare leacuri pentru tratarea bolilor la animale şi oameni, dezvăluind astfel şi latura curativă a Focului viu, substitut simbolic al Soarelui.

Sângiorzul

Din cele mai vechi timpuri, Sângiorzul se sărbătoreşte la o lună după echinocţiul de primăvară şi se spune că “ţine cheile cerului şi sloboade soarele să urce în tărie ca să aducă vara”.
În calendarul bisericesc, Marele Mucenic Gheorghe este celebrat la 23 aprilie, iar în iconografia ortodoxă apare ca un sfânt ecvestru pe un cal alb, ce simbolizează soarele şi puritatea celestă.
Sângeorzul reprezintă un vechi zeu al vegetaţiei, peste care biserica ortodoxă l-a suprapus pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă. Sângiorzul şi Sâmedru sunt sărbători foarte importante în calendarul pastoral, acestea delimitând vara pastorală (între Sângiorz şi Sâmedru) de iarna pastorală (între Sâmedru şi Sângiorz). Sângeorzul este apărătorul ţarinelor şi al vitelor, dezlegătorul rodului în toate, cel care “bate cu bici de foc codrul ca să înverzească şi sloboade norii ca să plouă”. În ţinuturile carpatice, există o legendă care spune: “în vremea când era şi Sf. Gheorghe om pe pământ, toate apele de băut s-au fost oprit şi nu era decât un singur loc de unde trebuia să ia apă fiecare familie. Acel loc însă, era păzit de un balaur înfricoşător, care cerea în schimbul apei câte un suflet. Tot în timpul acela, sosise vremea ca să dea şi împăratul un suflet. El nu avea decât o fată pe care, deşi o iubea ca pe lumina ochilor, a gătit-o pentru a i-o trimite balaurului. Dumnezeu, îndurându-se de oameni, l-a trimis pe Gheorghe să răpună balaurul. Împăratul, voind să-l răsplătească, i-a făgăduit fiica de soţie, dar Sf. Gheorghe a răspuns că lui nu-i este dat să se căsătorească, ci să-l slujească pe Dumnezeu, făcănd bine pe pământ”.

Această legendă nu este întâlnită numai în oralitatea populară, ci şi în iconografia religioasă şi îl înfăţişează pe mucenic ca pe un oştean frumos, ecvestru pe un cal alb, ucigând balaurul.

La Sângiorz suie oile la munte şi are loc «măsurişul laptelui», sau «ruptul sterpelor». După o iarnă fertilă între Sâmedru şi Sângiorz, urmează o vară sterilă, dar în care ovinele şi caprinele dau omului un randament economic maxim.

Această perioadă se încheie toamna la Sâmedru, când toate oile, împreună cu ciobanii lor, coboară în sate la iernat până primavăra următoare.

De Sângiorz, în satele din Câmpia Transilvaniei, «…vreo 10-12 feciori, cu sau fără muzicanţi, umblă cu ”moroiu” prin sat. Moroiul este un fecior împodobit cu frunză verde de mesteacăn. Ceilalţi feciori sunt îmbrăcaţi în haine rele şi se vopsesc pe faţă cu funingine ca să nu fie recunoscuţi (un fel de măşti). Moroiul are în mână o ”jordoaie”, iar măştile au cofe pline cu apă. La fiecare casă strigă: Lele, ouă,/Că de nu te plouă! După ce li se dau ouă, măştile aruncă apă peste gazdă. Unii feciori, profitând de această distracţie, se urcă-n pod şi fură slănină. La terminarea udatului feciorii se aruncă în râu. Apoi merg la o fată sau la un fecior, unde se ospătează cu ”ratută” din ouăle adunate, după care urmează o petrecere cu muzicanţi, ca la Jocul satului. Acest obicei este un rit agrar. Prin versurile de mai sus, măştile invocă ploaia.” Dr. Dejeu Zamfir – „Cântece, dansuri şi obiceiuri din Câmpia Transilvaniei”.

Odată cu legendele, se perpetuează credinţele şi practicile ca oamenii să se stropească cu apă “neîncepută” din fântâni şi izvoare, pentru a dezlega belşugul, să pună crengi de rug la porţi, să ungă uşile, poarţile, ferestrele şi hornul cu usturoi, închinindu-se lui Dumnezeu şi Marelui Mucenic, stăvilind în acest fel intrarea spiritelor malefice care bântuie noaptea.

Credinţe:

- „cine se spală în dimineaţa aceastei zile cu rouă, toată vara va fi sănătos şi nu-i vor ieşi pete pe obraz. În ajunul zile de Sf. Gheorghe, fetele se spală pe faţă cu rouă pentru a fi mai frumoase şi mai atrăgătoare” – Simion Florea Marian

- „în ziua de Sf. Gheorghe spală-te pe picioare până în răsărit de soare şi te scaldă în acea zi de mai multe ori, că nu vei fi bolnav de friguri" - Artur Gorovei

- „sprinten iute, harnic şi îndemânatic la lucru în decursul anului poate fi doar acela care este urzicat în această zi” - Simion Florea Marian 
Maria Golban Șomlea