Credinţe populare în Brumar (sau Promorar)

Pentru că în această perioadă se intensifică bruma şi promoroaca, în tradiţia populară noiembrie este numită „brumar” sau „promorar” iar pentru că acum se limpezeşte vinul în butoaie se mai numeşte şi „vinar”.

Deoarece în această perioadă se termină însămânţările de toamnă şi începe aratul miriştilor pentru primăvară, prima săptămână din noiembrie se numeşte Săptămâna Miriştei.

A doua săptămână are în centru sărbătoarea Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cei cu puteri apotropaice asupra gospodăriilor şi a turmelor de oi.

Cea de-a treia săptămână este denumită, tradiţional, Săptămâna Filipilor de Toamnă (acum începe împerecheatul lupilor). 

Săptămâna a patra este Săptămâna Ovideniei (în noaptea de Ovidenie se deschid cerurile şi animalele vorbesc).

Ultima săptămână a lui „brumar” este Săptămâna Andreiului de Iarnă, care are în centru sărbătoarea Sfântului Andrei, despre care se spune că îngheaţă apa şi coase răul.

În calendarul tradiţional, ziua de 1 noiembrie este numită Vracevul (în slavonă însemnând a vindeca). Această zi este ţinută pentru tămăduirea bolilor.

La 1 noiembrie, Biserica Ortodoxă a rânduit să se facă pomenirea Sfinților Cosma și Damian - doctorii fără de arginți. Aceștia au trăit în secolul al IV-lea în Asia Mică și sunt doi mari protectori ai sfințeniei căsniciilor, dătători de armonie în viața soților creștini.  Pentru că nu vindecau cu medicamente ci doar cu Cuvântul lui Dumnezeu și pentru că singura lor răsplată era că cel vindecat credea în Hristos, li s-a spus doctorii fără de arginți.

Sf. Cosma și Damian - doctorii fără de arginți
foto: pravila.ro

Despre viața acestor sfinți, puteți vedea mai multe aici: https://www.crestinortodox.ro/calendar-ortodox/sfintii-doctori-fara-arginti-cosma-damian-121989.html

Tot la 1 noiembrie, în anumite zone din Transilvania și Banat, este rânduită și pomenirea morților. 

În calendarul ortodox, Pomenirea morților - Moșii de Toamnă, în acest an, este rânduită sâmbătă 4 noiembrie.

Creștinii aprind lumânări pentru a călăuzi sufletele celor adormiți și dau peste morminte vin și colaci de pomană. În unele locuri, femeile bătrâne pun o bucată de pâine, o cană cu apă, sare şi o lumânare aprinsă pe prispa casei sau pe pervazul geamului. Se spune că sufletul mortului se întoarce să vadă ce mai fac cei rămaşi pe această lume şi atunci acesta mănâncă pâine, bea apă şi se odihneşte.

În anumite sate (Maramureș, Bihor, Cluj), colacii sunt agățați în stâlpii gardurilor, stâlpii reprezentând strămoșii.

Adevăratele ritualuri ale Obiceiului moşilor, ale căror rădăcini se pierd în negura timpului, ţin de pomenile din curtea bisericilor care au loc primăvara, în Sâmbăta Floriilor. Atunci, cei mai bogaţi reprezentanţi ai comunităţii pregătesc o masă îmbelşugată pe care o dăruiesc celor sărmani de pomană.

În această zi, Calendarul catolic sărbătoreşte Ziua Tuturor Sfinţilor. Tot acum are loc Luminația.

Luminatie
foto: Sorin Onisor, Rozavlea MM

De origine catolică şi central-europeană, Luminaţia a devenit, prin aculturaţie, “sărbătoare” pentru cei mai mulţi credincioşi din zona Transilvaniei. Majoritatea locuitorilor de-aici, fie ei ortodocşi, catolici sau protestanţi, se întâlnesc de 1 noiembrie la mormintele strămoşilor, pe care le pregătesc dinainte curăţându-le şi împodobindu-le cu flori şi lumânări.

Chiar dacă în credinţa ortodoxă strămoşii sunt cinstiţi în perioada sărbătorilor pascale, Luminaţia continuă să îi adune pe cei mai mulţi dintre creştinii ardeleni și în prima seară de noiembrie, când cimitirele devin adevărate grădini de lumină şi reculegere.

Încă din vechime, Zilei Tuturor Sfinţilor i s-a acordat cea mai mare importanţă, celţii considerând că aceasta este Ziua Anului Nou.

În insula Man (locul unde limba şi civilizaţia celtică au rezistat cel mai mult), ziua de 1 noiembrie a fost considerată până în timpurile din urmă, ziua Anului Nou „…în Man, cete de oameni mascaţi colindau în Ziua Tuturor Sfinţilor, stil vechi, cântând un anumit cântec „Hogmany”, care începea cu cuvintele: „Noaptea asta este noaptea Anului nou, Hogunaaa” („Creanga de aur” - J.G. Frazer).

Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil; Năpustitul berbecilor (8 noiembrie)

Turta arieților 
foto: cooltneamt.ro

În această zi se amestecă berbecii cu oile pentru împerechere. „Prin Transilvania se obişnuieşte ca în această zi să se facă turta arieţilor, arieţii fiind berbecii despărţiţi de oi. Acum arieţii se amestecă din nou cu oile şi cu acest prilej se face o turtă de făină de cucuruz ori de grâu, care, după ce se coace, se aruncă între oi. Dacă această turtă cade cu faţa în sus, este semn că oilor le va merge bine când vor făta; dacă turta va cădea cu faţa în jos, se zice că le va merge rău. Ziua aceasta se socoteşte ca o sărbătoare mare; deci se sărbează cu desăvârşit nelucru.” (Sărbătorile la români – Tudor Pamfile). 

Sfintii Arhangheli Mihail şi Gavriil sunt îngerii care conduc sufletele celor care mor, în funcţie de păcatele acestora, în rai, sau iad. Sf. Arhanghel Gavriil este cunoscut şi ca fiind vestitorul Naşterii Mântuitorului Iisus. Ca Sf. Haralambie şi Sf Gavriil stăpâneşte ciuma.

Icoana Sfinților Arhangheli, înc. sec. al XIX-lea,
Muzeul Ortodox din Miskolc

În tradiţiile româneşti, Sf. Arhanghel Mihail este cel care ia sufletele oamenilor, care stă la capul bolnavului dacă acesta va muri, şi la picioarele lui, dacă acesta va continua să trăiască. Legendele spun despre Sfântul Mihail că nu stă în Rai decât de Vinerea Mare şi de Paşte, în rest, fiind plecat.

În Transilvania, sfântului i se spune Sânmihai.

Într-o legendă, aflăm despre Sf. Mihail că ar fi fost un om simplu, chiar căsătorit cu o fată frumoasă, pe nume Stăncuţa, care, după căsătorie, s-a transformat într-o femeie rea.

Pentru că Mihail a dat dovadă de multă răbdare şi înţelegere, Dumnezeu l-a făcut sfânt. Această sărbătoare se ţine pentru ca fiecare creştin să aibă o moarte uşoară. Sf. Mihail este şi patronul ţiganilor.

Martinii de Toamnă (12-14 noiembrie)

La fel ca Martinii de Iarnă, Martinii de Toamnă se sărbătoresc trei zile. Sunt consideraţi patroni ai urşilor, dar se ţin şi pentru protecţia vitelor împotriva lupilor. 

Lăsatul Secului de Crăciun (14 noiembrie)

În această zi nu se lucrează pentru ca vitele să fie protejate de lupi şi şerpi. Aceasta e ziua în care se poate prezice vremea după pieptul găinii tăiate, care, dacă e gros, semnifică o iarnă grea. Acum încep şezătorile, singurele petreceri care mai au loc până la Crăciun. Despre ritualurile de înnoire şi purificare a timpului, Ion Ghinoiu afirma: „Lăsatul secului, sărbătoare nocturnă (13/14 noiembrie) care deschide Postul Crăciunului de şase săptămâni (15 noiembrie-24 decembrie), ocaziona petreceri familiale cu mâncare şi băutură din abundenţă.

În unele zone, Lăsatul Secului de Crăciun este precedat de Ajun (13 noiembrie) şi urmat de rituri de purificare (ziua de Spolocanie, 15 noiembrie).

În aceste zile se celebrau Filipii de Toamnă prin alungarea spiritelor rele prin zgomote şi împuşcături, ungerea cu usturoi a uşilor, porţilor şi ferestrelor, îmbunarea păsărilor, în special a vrăbiilor, cu resturile alimentare rămase de la ospăţul nocturn, ca să nu strice roadele recoltelor, întoarcerea vaselor din casă cu gura în jos ca să nu se ascundă în ele spiritele malefice, aflarea ursitei, preziceri despre rodul holdelor” (Lumea de aici, lumea de dincolo: "Ipostaze româneşti ale nemuririi” - Ion Ghinoiu).

Această zi este ţinută doar de către femei, nefiind permis să lucreze altceva, decât să gătească. În luna noiembrie avem un grup de mai multe zile închinate lupului, care poartă genericul nume de Filipii de Toamnă. Acestea încep cu ,,Ziua lupului" (13 noiembrie), continuă cu Gadineţii (12-16 noiembrie), cu Filipul cel Şchiop (21 noiembrie) şi se termină cu Sf Andrei (30 noiembrie).

Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi calendarul popular românesc, J.G. Frazer scria: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului... Dintre cele două sărbători, Ziua Tuturor Sfinţilor era cea mai importantă încă din vechime deoarece celţii par a fi considerat că anul începe mai degrabă din această zi decât de la data sărbătorii beltane” (Creanga de aur – James George Frazer).

Ovidenia, Obrejenia sau Vovidenia; Intrarea în biserică a Maicii Domnului (21 noiembrie)

Ovidenia - Intrarea Maicii Domnului în Biserică
foto: mesagerulneamt.ro

Între 13 noiembrie şi 6 decembrie, Ovidenia împreună cu Filipii de Toamnă, Noaptea Strigoilor, Sântandrei şi Sânnicoară formează un scenariu ritual de înnoire a timpului. Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile şi animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morţi, iar celor care au murit fără lumânare, li se aprinde acum. Tot în această noapte se fac farmece şi descântece, se află ursita şi se pot efectua observaţii şi previziuni meteorologice.

Crezându-se că în această noapte bântuie strigoii, gospodarii ung tocurile uşilor şi ferestrelor cu usturoi. Începând de acum şi până la Sângiorz, femeile nu mai spală rufe la râu. În această zi sărbătorim Intrarea în biserică a Fecioarei Maria.

Ajunul Sf. Andrei

În această noapte, fetele mai caută semne ale destinului încercând să vadă chipul ursitului privind într-o oglindă mărginită de două lumânări, ori visându-l pe acesta, după ce şi-au pus busuioc sub pernă.

Unele fete îşi pun 41 boabe de grâu sub pernă şi dacă visează că cineva le fură grâul, e semn că se vor mărita în acel an.

În alte locuri, fetele de măritat îşi vad ursitul dacă privesc într-o fântână cu ajutorul unei lumânări de la Paşti.

De asemenea, în această noapte se caută de noroc punându-se nouă ceşti cu apă într-o strachina nouă, care, apoi se aşează sub icoane. Dacă a doua zi, în strachină vor fi tot nouă căni cu apă, cine-a pus-o va avea noroc.

Tot în noaptea Sfântului Andrei se fac şi observaţii meteorologice: iarna va fi cu moină dacă luna va fi plină şi cerul senin, iar dacă cerul va fi întunecat, va ninge sau va ploua, peste iarnă vor fi zăpezi mari şi grele.

Se spune despre animale că în această noapte vorbesc, dar omul nu e bine să le-asculte, căci e semn de moarte. 

Sântandrei (Sf. Ap. Andrei cel Întâi chemat); Gadinetul şchiop (30 noiembrie)

Numit în tradiţia populară şi „Andrei Cap de Iarnă”, Sfântul Andrei este patronul spiritual al românilor, sub oblăduirea căruia, ţăranii noştri au pus o serie de obiceiuri care să asigure protecţia gospodăriilor. Faptul că, la popoarele tracice, Noaptea de Sântandrei şi ciclul de înnoire a timpului se suprapun peste perioada calendaristică a Dionisiacelor Câmpeneşti şi fermentarea vinului, păstrează numeroase urme precreştine. Sf. Andrei îi apără pe oameni de lupi şi este socotit stăpânul acestora. Sărbătoarea se celebrează pentru oamenii care pleacă în lungi călătorii şi pentru ca lupii să nu se apropie de gospodării.

În această zi se îngroapă sare sub uşa grajdului, care apoi se dezgroapă la Sângiorz şi li se dă vitelor pentru a fi ferite, pe tot parcursul anului, de lupi şi de alte rele. Tot cu rol apotropaic, în această zi mai au loc o serie de gesturi: nu se scoate gunoiul afară după ce s-a măturat, nu se rânesc grajdurile, femeile nu se piaptănă, nu se dă de pomană şi nici cu împrumut. Tinerii în pragul căsătoriei pun grâu la încolţit, iar cei cărora le va creşte mai frumos, vor fi norocoşi.

Sf. Ap. Andrei, cel dintâi chemat,
ocrotitorul României
foto: rador.ro

În ziua de Sf. Andrei, copiii pun ramuri de măr, păr sau prun la înflorit, pe care, de Sf. Vasile, le folosesc drept sorcovă.

Conform unor ritualuri geto-dacice, Anul Nou se celebra la Sfântul Andrei. 

Această noapte este numită „noaptea strigoilor” şi este considerată una dintre cele mai importante din calendarul popular. Despre strigoi se crede că „joacă la răscruci”, sau în preajma caselor părăsite, că iau coa
sele şi limbile de meliţă găsite pe-afară şi se bat cu ele la hotare, motiv pentru care gospodarii au grijă de cu seară să nu lase aceste unelte afară. În noaptea Sf. Andrei se spune că "umblă strigoii" să fure "mana vacilor", "minţile oamenilor" şi "rodul livezilor", forţele malefice interferează cu cele benefice, văzutul cu nevăzutul, toate-acestea având o influenţă profundă asupra existenţei omului în matca ei firească. Ţăranul român foloseşte împotriva acestor forţe, ca principal element apotropaic, usturoiul. Pentru a opri pătrunderea duhurilor rele la oameni şi animale, se ung cu usturoi pisat, atât uşile şi ferestrele caselor, cât şi ale grajdurilor.

foto: suceava-smartpress.ro

Cea mai importantă acţiune din această noapte este "păzitul usturoiului" (Bucovina), obicei prin care se presupune că usturoiul va fi înzestrat cu calităţi necesare alungării forţelor malefice. Pentru aceasta, fete şi flăcăi petrec la o casă ale cărei uşi şi ferestre au fost unse cu usturoi. Fiecare fată aduce trei căpăţâni de usturoi, le pune într-o covată şi, în timp ce tinerii petrec, o bătrână, la lumina unei lumânări, păzeşte cu străşnicie usturoiul. Dacă flăcăii reuşesc să fure din usturoiul unei fete, acesteia nu-i va merge bine. Dimineaţa, covata cu usturoi este scoasă în curte şi jucată de un flăcău. Usturoiul astfel păzit se amestecă primăvara cu cel pentru semănat cu scopul de a da rod bun şi se ia puţin când pleci la drum lung pentru a fi ferit de rele. În decursul anului, usturoiul este păstrat la icoană şi folosit ca remediu terapeutic împotriva diferitelor boli sau vrăji, iar prin purtarea la brâu de către fetele fecioare devine aducător de peţitori.

Şi pentru că dacii aveau un cult pentru lup, în unele regiuni această zi era numită „Luparia”, sau „Ziua Lupului”.

În Ziua Sf. Andrei, lupul devine primejdios atât pentru vite, cât şi pentru oameni. Se spune că în această zi lupul este mai ager şi, spre deosebire de celelalte zile din an, când gâtul îi este ţeapăn, acum poate să şi-l întoarcă, de-aici şi vorba tradiţională „îşi vede lupul coada”.

În această lună sunt mai multe zile închinate lupului sub numele generic „Filipii de Toamnă”. Acestea încep cu ,,Ziua lupului”, continuă cu „Gadineţii”, cu „Filipul cel Şchiop” şi se încheie cu „Sf. Andrei”, căruia i se mai spune şi „stâpânul  oilor”.

Pentru a-şi apăra gospodăria de lupi, ţăranii noştri obişnuiau să ungă stâlpii porţilor, ferestrele şi pragul uşilor cu usturoi.  

Din această zi până la Crăciun, fetele şi femeile nu mai torc sau ţes, pentru a nu o supăra pe Maica Domnului.

Maria Golban Şomlea

 

Tradiţii în „Brumărel”

Brumărel este denumirea populară a lunii octombrie şi vine de la faptul că acum începe să cadă bruma.

În această perioadă încep pregătirile pentru iarnă, ţăranii fiind preocupaţi, în special, de treburile gospodăriei. Este, de asemenea, perioada propice însămânţărilor de toamnă, curăţatului grădinilor şi livezilor.

Prima săptămână a lunii octombrie se cheamă „Săptămâna lui Procoavă”, după numele sfântului care acoperă ogoarele cu zăpadă, pentru ca pământul sa aibă destulă apă când se desprimăvărează, holdele să aibă spic bogat şi grădinile să fie rodnice.

Săptămâna a doua este „Săptămâna satului”, cea în care preocupările sunt pentru gospodărie.

Cea de-a treia săptămână este numită „Săptămâna Lucinului”, de la numele zeului protector al lupilor.

Ultima săptămână a lunii portă numele „Săptămâna Sâmedrului” şi este săptămâna în care se sărbătoreşte Sfântul Mucenic Dimitrie – „Sâmedru”.

Acoperamantul Maicii Domnului
Doxologia.ro foto: Oana Nechifor

1 Octombrie: Acoperământul Maicii Domnului - una dintre cele mai importante sărbători ale toamnei, prăznuită în amintirea apariției Maicii Domnului în cartierul Vlaherne din Constantinopol (la sfârșitul sec. al X-lea).

Credincioșii țin sărbătoarea pentru a le merge bine tot anul.

În popor, după numele Sfântului Procoavă, sărbătoarea este cunoscută sub denumirea „Pocroave”, cuvânt slavon care înseamnă acoperirea pămantului cu brumă sau cu zăpadă. Sf. Procoavă este cel care acoperă pământul cu zăpadă.

Ştiind că sunt mai plăcute feciorilor dacă au părul lung și bogat, în comunitățile arhaice fetele se rugau Sfântului Procoavă să le dăruiască această nepreţuită podoabă, cu credința și nădejdea că se vor mărita mai curând.

În unele zone, pentru a fi ferite de boli în sezonul care urmează, vitele sunt stropite cu apă sfinţită.

În această zi se obișnuiește ca gospodinele să dăruiască plăcinte de post umplute cu mere sau dovleac.

14 Octombrie: Sfânta Cuvioasă Parascheva 

Sfanta Cuvioasa Parascheva
Icoana pe sticla Mihaela Bercea

Această zi marchează începutul pregătirii turmelor pentru iernat, dar şi deschiderea unor târguri specifice produselor pastorale În această sărbătoare nu se lucrează, în caz contrar, existând pericolul apariţiei unor boli. „Sf. Paraschiva” se „ţine” prin post şi rugăciune.

„În fiecare an, la 14 octombrie, Biserica Or­todoxă de pretutindeni prăznuiește pe Cuvioasa Maică Parascheva. În chip deo­sebit, ea este cinstită în Moldova, întrucât de mai bine de 350 de ani moaștele ei se găsesc la Iași, fiind izvor de bine­cu­vân­ta­re și însă­nă­to­șire duhovnicească și trupească pentru toți cei care o cheamă în rugăciune să fie mijlo­ci­toa­re către Preamilostivul Dum­ne­zeu”. https://doxologia.ro/viata-sfintei-cuvioase-parascheva-de-la-iasi

17 Octombrie: Lucinul sau Ziua lupului – sărbătoare cu caracter pastoral, dedicată unei divinități protectoare a lupilor. 

„Celebrată în ziua de prăznuire a Sf. Osie, Lucinul, sărbătoare populară din calendarul agrar românesc, ţinută în ziua de 17 octombrie (30 octombrie după stil vechi), se serbează pentru ca oamenii și vitele din gospodărie să fie feriţi de lupi. Lucinul sugerează și numele apostolului Luca, sărbătorit în ziua următoare, fiind cunoscut faptul că ziua liturgică începe în odată cu venirea serii din ziua ce precedă sărbătoarea Sfântului Apostol.

Plasată în perioada constituirii haitelor de lupi în vederea reproducerii, ziua este dedicată unei divinităţi protectoare a acestora, fiind integrată astfel, bogatului ciclu de zile dedicate lupilor din calendarul popular.

Pentru a controla activitatea lupilor și a preveni stricăciunile de aceștia, această zi avea alocată o serie de practici magice, cum ar fi încleştarea dinţilor de la pieptenii cu care se scarmăna lâna, ca să se încleșteze și dinții lupilor, și interzicerea oricăror activități legate de prelucrarea lânii, părului şi pieilor de animale.” https://cimec.ro/etnografie2/sarbatori-si-obiceiuri-traditionale/calendarul-agrar-2/lucinul/

„Pentru poporul român, imaginea lupului persistă ca o dominantă mitică. În patru substraturi mitice se reia și se verifică imaginea sacră a lupului: substratul aborigen local – cel al lupului neolitic; substratul indo-european – cel al lupului dac și daco-celtic; substratul neo-indo-european – cel al lupului latin îngemănat cu cel dac într-o sinteză daco-romană; substratul iudeo-creștin primitiv, care preia și răstălmăcește aspectele zoomitologice ale lupului din celelalte trei substraturi mitice anterioare într-o viziune de bestiar apocaliptic.” (Romulus Vulcănescu – "Mitologie Română", Ed. Academiei Române, 1985)

18 Octombrie:  Sf. Apostol și Evanghelist Luca, unul dintre cei mai iubiți apostoli, un medic priceput, dar și un renumit zugrav.

Sf. Ap. și Evangh. Luca 
calendarulortodox.ro

În această zi, ciobanii practicau anumite ritualuri menite să protejeze oile de lupi. Astfel, nu se scotea gunoiul și cenușa de sub vatră, în caz contrar crezându-se că lupii se vor înmulți și nici nu se pronunța cuvântul „lup”.

Pentru a fi feriți de animalele sălbatice, unii gospodari țineau chiar post negru.

Despre viața Sf. Ap. Luca, puteți citi aici: https://doxologia.ro/viata-sfantului-apostol-evanghelist-luca

25 Octombrie: Ajunul lui Sânmedru (Moşii de Toamnă)

Această sărbătoare se ţine, în primul rând, în cinstea morţilor, pentru care se fac pomeni, femeile în vârstă dăruind mere, nuci şi colaci.

În unele zone se aprinde un foc mare, numit „Focul lui Sâmedru”.

Se spune despre tinerii care reuşesc să sară peste acesta, că se vor căsători în anul următor. 

Există obiceiul ca, atunci când focul e aproape stins, fiecare dintre cei prezenţi să ia un cărbune şi să-l arunce în livada sa. Acesta este un gest cu rol apotropaic, pomii fiind apăraţi de dăunători şi roditori în anul care vine.

26 Octombrie: Sfântul Cuvios Dimitrie, Izvorâtorul de Mir, Sânmedru 

Sfântul Cuvios Dimitrie, Izvorâtorul de Mir

Aşa cum Sf. Gheorghe, cel care încuie iarna şi înfrunzeşte codrul, stăpâneşte prima parte a anului, Sf. Dumitru încuie vara, desfrunzeşte codrul, este „patronul” jumătăţii friguroase. Chiar şi acum, păstorii români serbează „Anul Nou Pastoral” la o lună după echinocţiul de toamnă, diferit de „Anul Nou Agrar” care începe primăvara, odată cu germinarea seminţelor: „Fiind legat de iernatul, împerecheatul şi gestatul oilor şi caprelor şi în funcţie de ritmul vieţii acestor animale, Anul Pastoral este împărţit în două anotimpuri egale: o iarnă fertilă între 26 octombrie – 23 aprilie şi o vară sterilă între 23 aprilie- 26 octombrie”. (Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste an).  “Argumentele care sprijină ipoteza că Sâmedru a funcţionat ca început de anotimp ţin nu numai de domeniul culturii populare, ci şi de cel economic - sfârşitul văratului şi începutul iernatului, încheierea fermentaţiei vinului, ziua soroacelor - şi biologic - începutul ciclului de reproducţie a oilor şi caprelor, desfrunzitul codrului”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti).

În panteonul românesc, Sâmedru este un zeu important, o divinitate agrară, patron al păstorilor şi cel care garantează soroacele. Acum este perioada în care se încheie socotelile pentru înţelegerile făcute în urmă cu şase luni. „Este interesantă în acest sens creaţia populară – credinţele, legendele, basmele existente, în care Sâmedru este un om obişnuit, într-o variantă fost păstor care trăia singur cu turma la munte, într-alta un păzitor de vaci. Cea mai interesantă însă este aceea care circulă în judeţul Muscel, în care este reprezentat ca un bărbat frumos care peste zi are înfăţişarea unui porc (simbolul zoomorf pentru spiritul grâului) - de fapt legenda care a inspirat “Povestea porcului” a lui Ion Creangă”. (Tudor Pamfile – Sărbătorile la români).

Conform unei vechi zicale româneşti: “la Sângeorz se încaieră câinii, la Sâmedru se bat stăpânii” (la Sângiorz se formează turmele cu noi păstori şi câini, care, necunoscându-se, se bat între ei, iar la Sâmedru expiră vechile învoieli, motiv de adălmaş sau ceartă dacă acestea n-au fost respectate).

Etnograful C. Brăiloiu despre cum trebuia să fie ţinută sărbătoarea Sâmedrului: ”Sărbătoreşte-l bine, nu lucra deloc; încheie socotelile cu ciobanii care ţi-au ţinut oile peste vară, cinstindu-i după obiceiul Răscolului. Sâmbăta, fiind Ziua Soroacelor, lichidează toate celelalte învoieli şi încheie altele, cu adălmaşuri şi veselie - arvuna te leagă, plata te scapă. Dar nu uita: cine-a luat pe datorie, plăteşte de două ori”.

În vremurile străvechi, Sâmedru a fost considerat, nu doar început de anotimp, ci şi început de an. Conform calendarului celtic, popoarele din nord-vestul Europei aveau anul împărţit în iarnă şi vară, despărţite prin două hotare ale timpului: 1 mai şi 1 noiembrie (Ziua Tuturor Sfinţilor). Acceptând corespondenţa celor două perechi de date, din calendarul celtic şi cel popular românesc, J.G. Frazer afirma: „dacă aceste termene au relativ puţină însemnătate pentru agricultorul european, ele sunt deosebit de importante pentru crescătorul de vite căci, la apropierea verii, el îşi scoate vitele pe câmp să pască iarba fragedă, iar când se apropie iarna le aduce înapoi, în adăpostul şi căldura grajdurilor. În consecinţă, nu pare lipsit de temei că împărţirea celtică a anului în două semestre, la începutul lunii mai şi la începutul lunii noiembrie, să-şi fi avut originea în vremurile când celţii erau în primul rând un popor de păstori, a cărui hrană depindea de cirezile sale, şi, ca urmare, marile epoci ale anului erau legate pentru el de momentul când vitele ieşeau din gospodării la începutul verii şi când se întorceau din nou în grajduri, o dată cu sosirea iernii. Chiar în Europa centrală, departe de regiunile ocupate acum de celţi, se pot regăsi clar urmele unei împărţiri similare a anului...”. (J. G. Frazer – „Creanga de aur”, vol. V, Ed. Minerva, 1980).

Se pare că un calendar cu început de an la sfârşitul lunii octombrie a fost generat de aceeaşi ocupaţie străveche, creşterea animalelor: „ipoteza conform căreia populaţia străromânească, probabil şi cea dacică, a avut în uz, asemănător celţilor, un calendar cu început de an toamna, celebrat în ziua în care se sărbătoreşte azi Sâmedru, este confirmată şi de dansul ritual al păstorilor bănăţeni, executat numai de două ori pe an: la împerecherea oilor, şi după şase luni, la alesul sau formarea turmei”. (Ion Ghinoiu – Sărbători şi obiceiuri româneşti, Ed. Elion, 2004).

Se spune că:

- anul care urmează va fi roditor dacă frunzele pomilor se îngălbenesc şi cad în octombrie;

- va fi vânt puternic în decembrie dacă plouă mult în octombrie;

- va fi timp frumos în ianuarie dacă e multă brumă sau chiar zăpadă în brumărel;

- dacă în noaptea de Sâmedru oile se culcă grămadă, în ciopor, va fi iarnă grea, iar dacă oile dorm răsfirate, se aşteptă o iarnă blândă;

- dacă nucii şi gutuii sunt încărcaţi, e semn de iarnă grea.

 Maria Golban Şomlea

 

„ÎMPREUNĂ DE FLORII” - Concert de muzică religioasă

MARIA GOLBAN ȘOMLEA - SUB O SALCIE PLETOASĂ

„Noi umblăm să colindăm!”

Tradiţii în Gustar

Denumirea „Gustar" vine de la faptul că în această perioadă se coc şi se gustă cele mai multe fructe.

“Luna august este a şasea în calendarul roman cu început de an la 1 martie şi luna a opta în calendarele iulian şi gregorian cu început de an la 1 ianuarie. Din anul 8 Î. H., când luna a şasea a anului (Sextilis) devine luna a opta, poartă numele împăratului roman Augustus.
În graiul românesc luna august se numea, zonal: August, Augustru, Maselariu, Gustar (gustatul ritual al boabelor de struguri), Secerar (luna secerişului) şi altele.
Fiind o perioadă încărcată cu numeroase şi importante activităţi economice ce se cereau a fi împlinite la timp şi cu mare rapiditate (secerişul, întreţinerea culturilor, coasa a doua a fânului), luna august are un număr relativ mic de sărbători (Ziua Ursului, Macaveii, Probejenie, Sântămărie Mare, Sântion de Toamnă).
Până la 14 august, credincioşii ţin Postul Adormirii Maicii Domnului. În afara celor patru posturi de peste an (Crăciun, Paşti, Sânpetru şi Sântămărie), se ţineau posturi şi mai severe, aşa-numitele posturi negre, pentru căsătoria fetelor, vindecarea unor boli grele. Un post negru, cu suprimarea totală a alimentaţiei timp de 7 zile, câte o zi în 7 săptămâni la rând, se ţinea pentru dovedirea şi pedepsirea răufăcătorilor: hoţi, tâlhari. Persoana care ţine postul negru, de obicei o femeie iertată, se autoizola într-o cameră întunecoasă şi petrecea timpul în deplină curăţenie trupească şi sufletească (Moldova de Nord, Bucovina). Post negru se ţinea, uneori, şi în zilele de vineri şi miercuri pentru sănătatea şi prosperitatea familiei (Muntenia, Oltenia)” CREDINŢE POPULARE, TRADIŢII, SEMNE - Profesor Ion Ghinoiu (Jurnalul Naţional/2 august 2005).
1 August – Scoaterea Sfintei Cruci, Începutul Postului Adormirii Maicii Domnului; Macaveii stupilor (Macabeii)
Importanţa calendaristică a Sântămăriei Mari este subliniată de prefaţarea sărbătorii cu postul de două săptămâni (1-14 august), perioadă în care se organizează pelerinaje la mănăstirile care au hramul Sfintei Fecioare. Această zi este numită şi Macaveiul stupilor, pentru că este ultima zi în care se mai poate aduna mierea care, culeasă azi, capătă virtuţi miraculoase de vindecare. O altă denumire a zilei este Macaveiul ursului, acum începând perioada de împerechere a urşilor.
În această zi se ţine post pentru ca vitele să fie ferite de urşi, dar şi de boli.
6 August - Schimbarea la faţă; Probejenia
Sărbătoarea ortodoxă Schimbarea la Faţă a Mântuitorului, pe Muntele Taborului, a fost suprapusă pe o sărbătoare, deja existentă în calendarul popular românesc, Probejenia.
La Probejenie frunza codrului începe să-şi schimbe culoarea, de-acum iarba încetează să mai crească şi pleacă păsările migratoare. Acum se schimbă fructele, care până la această vreme fuseseră „veninoase", apare prima lor dulceaţă. Tot acum se gustă poama nouă din rodul viilor, spunându-se: “boabă nouă în gură veche”. În unele zone se crede că berzele pleacă spre ţările calde, ducând rândunelele pe spate, iar oamenii ţin sărbătoarea pentru ca păsările să ajungă cu bine. Nu e bine să pleci acum în călătorie, pentru ca s-ar putea sa te rătăceşti, spune tradiţia. Din această zi oamenii nu se mai scaldă în apele râurilor, acestea începând să se răcească.
În această zi se recoltează plante şi fructe de leac cu puteri vindecătoare: leuştean, avrămeasă, usturoi, flori de muşetel, alune. Tot în această zi se fac observaţii meteorologice privitoare la toamna ce urmează. Se spune că cine se roagă azi să scape de o patimă (ex. beţie), va fi vindecat. La Probejenie
este dezlegare la peşte şi struguri.
15 August - Sfânta Maria Mare
În Panteonul românesc, Fecioara Maria este identificată în mai multe ipostaze: Sântămăria Mare (15 august), Sântămăria Mică (8 septembrie) cu sinonimele Maicii Precesta Mare şi Precesta Mică. Maica Precesta este numele popular al Fecioarei Maria, care are trăsăturile Zeiţei neolitice şi este invocată în momentele de cumpănă. Sântămăria Mare deschide o perioadă importantă a nunţilor (16 august -14 noiembrie), a târgurilor şi iarmaroacelor de toamnă, a praznicelor de pomenire a morţilor, dar şi a pomenilor date pentru cei vii. Sântămăria Mare este cea mai îndrăgită divinitate feminină a Panteonului romanesc, pe care fetele o invocă pentru grăbirea căsătoriei, femeile pentru uşurarea naşterii, păgubiţii pentru prinderea hoţilor, descântătoarele pentru vindecarea bolilor. În satele noastre, acum se angajează pândarii pentru vii şi se spune ca se „leaga" ciocul păsărilor pentru a nu mai putea strica boabele de struguri. În această zi se celebrează şi Ziua Marinei, Maica Domnului fiind patroana marinarilor.
29 August - Tăierea capului Sf. Ioan 
În această zi nu se mănâncă struguri şi nu se bea vin (fiind asociate cu sângele), pentru că amintesc de tăierea capului Sfântului Ioan. De asemenea, nu se mănâncă usturoi, ceapă, mere, pere, în general fructe şi legume rotunde, care seamănă cu un cap. Nu se mănâncă nici varză, pentru că, pe varză i-a fost tăiat capul sfântului (sărbătoarea numindu-se şi “Ioan taie capul pe varză”). În această zi, din acelaşi motiv, nu se foloseşte nici cuţitul, alimentele fiind rupte cu mâna. Se ţine post, sau se ajunează. Se spune despre copilul născut în această lună că: - va fi frumos, cu ochii mari, iubit de mai-marii lui, puţini la număr ca dânsul, aplecat la buna rînduială, la adevăr şi dreptate, cu bună înţelegere în viaţa sa; - părinţii nu-l vor iubi, de alţii va fi căutat şi îngrijit, iar faptele lui nu vor aduce mulţumire unora; - va avea mare mânie, va fi om vrednic şi va face lucrurile sale spornice, va avea mari norociri şi vrednicii; - va fi bun povăţuitor pentru alţii şi lucrător de multe lucruri bune, deştept, fără de nici un rău îi va plăcea mult dreptatea, cinstea şi mîndria şi va fi om voinic. 

  Maria Golban Șomlea

Tradiţii în luna lui “Cuptor”

Această lună îi este dedicată lui Caius Iulius Caesar, cel care a introdus calendarul iulian.

Săptămânile lunii iulie se numesc: „săptămâna secerişului” “săptămâna Panteliilor”, “săptămâna lui Sântilie” şi “săptămâna verii”.

În "săptămâna secerişului" se seceră grâul lucrându-se de la răsăritul până la asfinţitul soarelui.
CUNUNA DE LA SECERIȘ (sursa foto: Muzeul Etnografic al Transilvaniei)
Săptămâna a doua este dedicată Panteliilor (Pârliilor), surorile Sfântului Ilie.

A treia săptămână îl are în centru (20 iulie) pe Sfântul Ilie «Căruţaşul Raiului», cel despre care se spune că leagă şi dezleagă ploile, tună, fulgeră şi trăzneşte.

Ultima săptămână a lunii iulie este dedicată verii, anotimpul cel mai călduros din an.
Circovii de Vară; Sf. Marina - 17 iulie 
Divinităţi malefice, Circovii de vară trimit stihiile naturii, sau animale dăunatoare, să-i pedepsească pe cei care nesocotesc sărbătorile lor. Aceste sărbători sunt mai cunoscute în satele din Oltenia, Muntenia şi Moldova şi se ţin pentru ca oamenii să fie feriţi de boli. În Calendarul popular, Cricovii marchează, mijlocul Verii Pastorale (care începe la Sângiorz şi se încheie la Sâmedru) şi, împreună cu Circovii de Iarnă, adică miezul Iernii Pastorale, împarte anul agrar şi pastoral în două anotimpuri egale ca număr de zile. Despre Sf. Marina se spune că protejează sufletul copiilor morţi. Această zi o ţin, în special, femeile însărcinate, de frica bolilor. În aceste zile, menta, muşeţelul, sau pelinul, capătă puteri magice, vindecătoare. Pelinul, cules acum, se pune la uscat şi este folosit în descântece.
Sfântul Proroc Ilie Tesviteanul - a cărui zi a fost stabilită de biserica ortodoxă la 20 iulie
În Panteonul românesc Sântilie este o divinitate a Soarelui şi a focului, identificată cu Helios din mitologia greacă şi cu Gebeleizis din mitologia geto-dacă. „Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conţine un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puţin că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinizării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă.” Mircea Eliade – „De la Zalmoxis la Genghis-han”.
„În mitologia geto-dacilor Gebeleizis era zeul cerului, al soarelui şi intemperiilor, iar divinitatea antagonică lui era Zalmoxis – zeu al pământului, al morţii şi al nemuririi, dar nu se ştie exact dacă aceste două personaje mitice nu sunt ipostazele aceleiaşi divinităţi, sau dacă era vorba de o divinitate şi de marele preot al acestei divinităţi”. Romulus Vulcănescu – „Mitologie Română”.
Fulgerul - „focul ceresc” trimis de forţe necunoscute pentru a ajuta sau pedepsi omenirea, reprezintă, în toate culturile, simbol al divinităţii. La romani, Fulgerul era apanajul zeului suprem, Jupiter (Zeus la vechii greci), care se plimba pe bolta cerului într-un car de luptă tras de armăsari, la fel ca Sântilie. Se credea că Fulgerul deţinea şi rol fertilizator. O legendă greacă ne spune despre Zeus că ar fi fulgerat-o pe Semele şi, astfel, s-a născut Dionisos. Ca divinitate solară şi meteorologică, Sântilie provoacă tunete, trăznete, ploi torenţiale şi incendii, leagă şi dezleagă ploile şi bate cu grindină. Şi mitologia românească este foarte bogată în legende legate de Sântilie, culese de pe întreg arealul ţării. „Dracii şi Sf. Ilie” „Dracii în ceruri s-au apucat să facă munţi, ziduri mari, să ajungă până la Dumnezeu ca să-l răstoarne. Dumnezeu dacă a văzut aşa, a trimis pre Sf. Ilie şi i-a zis: - Ilie! Ia un căluş ( păhar) de miere şi o azimă de orz şi mergi cu tunul de trânteşte pe draci la pământ. Sf. Ilie când a tunat, toţi au căzut la pământ, unii s-au făcut dohot, alţii au fugit”. Elena Niculiţă-Voronca în „Datinile şi tradiţiile poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică”.
În toate legendele, Sântilie este reprezentat ca o divinitate solară şi meteorologică, în ziua căreia au loc incendii, furtuni cu tunete şi fulgere, grindină şi ploi violente, iar cine nu respectă această zi este pedepsit aspru. Despre Sf. Ilie se spune (în variante diferite) că ar fi fost un om obişnuit – soldat sau păstor, agricultor sau negustor de vite, care, fiind amăgit de diavol, şi-ar fi ucis familia, iar pentru aceste crime a trebuit să ispăşească toată viaţa: „stă închis 40 de ani într-un beci sau bordei; cară apă cu gura mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred; adună lemne din pădure 9 ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi în vârf de munte, etc”. - Ion Ghinoiu în „Obiceiuri populare de peste an”.
Se spune că, în cele din urmă, Dumnezeu s-a îndurat de suferinţele lui şi, considerând că şi-a ispăşit păcatul, l-a adus în cer, dându-i un loc între sfinţi, o trăsură de foc cu 4 cai înaripaţi şi un bici de foc cu care să gonească diavolii. Se crede că „tunetul ar fi zgomotul făcut de huruitul trăsurii lui de foc, iar trăsnetul este biciul de foc cu care îi loveşte pe diavolii care se ascund peste tot pe pământ, în turlele bisericilor, prin pomi, pe sub straşina caselor şi în corpurile animalelor – în special câini şi pisici”. T. Pamfile - Sărbătorile de vară.
Dar răzbunarea sfântului era atât de mare, încât „când era sănătos, tuna de crăpau munţii, se despica cerul şi pământul, se stârpeau femeile şi animalele, sau se mişca până şi scaunul lui Dumnezeu. Acesta l-a blestemat: „Uscaţi-s-ar mâna” şi de atunci a paralizat” – Ovidiu Bârlea – „Mica Enciclopedie”.
În mitologia românească, Sântilie are lângă el şi alte divinităţi solare, surori, sau fraţi, care produc arşiţă şi incendii în luna lui Cuptor, dacă nu li se respectă zilele. În Calendarul popular, sfârşitul lunii iulie este considerat sfârşitul verii şi începutul toamnei. Acum, berzele se pregătesc de plecare, iar cerbii ies din râuri, anunţând, astfel, răcirea apei. Moşii de Sântilie - Ziua lui Sântilie este dedicată şi cultului strămoşilor, în special al copiilor morţi.

„În această zi, femeile din anumite zone ale ţării dădeau copiilor mere, astfel să se bucure şi cei în viaţă şi cei morţi. Pomul din care se dădea de pomană trebuia să fie neatins până atunci, că de l-ar fi scuturat, s-ar fi jucat cu merele sau ar fi mâncat înainte de sărbătoare, Sfântul Ilie ar fi dat grindină”. Artur Gorovei – „Credinţe şi superstiţii.

În folclorul românesc, Sântilie este considerat şi patron al merelor verzi, timpurii.
Hora Sântiliei este o tradiţie pastorală, prenupţială (jud. Covasna). Ciobanii care coborau cu turmele de la stână le aduceau fetelor iubite o furcă de tors, cioplită de ei şi un caş, apoi le introduceau în joc. Fetele care nu erau „băgate” în horă, nu puteau fi peţite, fiind nevoite să aştepte până la Sântilie următor.
Credinţe şi datini de Sf. Ilie
De Sfântul Ilie, femeile duc busuioc la biserică şi-l pun la iconostas. La sfârşitul slujbei, îl iau şi îi dau foc, iar cu cenuşa lui se freacă copiii în gură, când au bube. Alte credinţe străvechi afirmă că Sf. Ilie este stăpânul unei fiinte puternice, numită „sorb”. Acesta soarbe apele, sau soarbe broaşte şi balauri. Aşa îşi explica poporul şi ploile cu broaşte. Tradiţia ne spune că Sfântul Ilie se plimbă pe cer într-un car. Pentru a nu aluneca, acesta are cuie pe roti, care găuresc cerul, iar apa se scurge pe pământ sub formă de ploaie. Este bine ca în vreme de furtună, ferestrele şi uşile caselor să nu fie lăsate deschise, ca să nu se poată strecura vreun drac înăuntru şi casa să fie trăsnită; Tradiţia populară spune că dracul trage mai mult la carpen, de aceea e bine să nu ai la casă acest lemn, ori să te adăposteşti sub carpen. În vreme de furtună, este bine să stai la luminişuri şi mai bine să te plouă, căci la adăposturi toţi dracii trag. Trebuie să-ţi faci cruce des, căci Dumnezeu i-a zis lui Ilie, când i-a dat biciul în mână: „Ilie, în toate să dai, dar în cruce nouă să nu dai!”.
Târgul fetelor de la Găina
Denumirile locurilor au la origine, aproape de fiecare dată, legende, mituri, basme. Se spune că demult, pe vremea când căutatorii aurului spălau «pulberea» în Arieş, în vârful muntelui trăia o zână frumoasă şi tare bogată. Această fiinţă miraculoasă avea o gaină care făcea zilnic ouă de aur. Zâna, care nu era doar frumoasă şi bogata, ci şi foarte generoasă, dăruia câte un ou de aur, în fiecare an, zestre unei fete sarace şi cuminţi. Vremea trecea şi zâna îşi trăia viaţa liniştită în munţii ei, ajutându-i pe toţi cei care îi cereau asta, cu un sfat sau, chiar mai mult. Dar pentru că binele nu poate să dăinuie fără ca «răul să-şi vâre coada», într-o zi, liniştea muntelui a fost curmată de cinci feciori din Vidra, care, îmbrăcaţi în straie femeieşti, s-au furişat şi au furat găinuşa împreună cu un coş plin cu ouă de aur. Alergând să nu-i vadă şi prindă cineva, au scăpat ouăle pe jos, acestea rostogolindu-se în apele învolburate ale Arieşului, iar găina au ascuns-o în Munţii Abrudului, despre care se spune că ascund nemăsurate bogăţii. "Zâna munţilor" s-a supărat foarte tare şi s-a hotărât să părăsească pentru totdeauna aceste melaguri, plecând spre alte zări, nu înainte de a-i blestema pe oamenii acelor locuri să n-aiba linişte până n-or găsi ouăle de aur. De-atunci în zona Roşia Montană, oamenii tot sapă, dar…găsesc doar aur, nu şi ouă de aur, spunându-se că în ziua în care feciorii din Vidra au furat găina cu oăle ei, a tunat, ouăle au fost trăznite şi împrăştiate, aurul răspândindu-se peste tot muntele. Se crede că de-atunci, în fiecare an, a treia duminică a lunii iulie, moţii satelor din Alba, precum şi din judeţele învecinate, vin la Găina în speranţa că o vor regăsi pe "crăiasa oălor de aur".